Rămas-bun
Fluturii care zburau prin stomac, azi i-am uitat,
Odată cu ei, și pe tine în spate de tot te-am lăsat.
Ți-am șters amprentele pe care le-ai lăsat pe torace,
Cândva inima-mi bătea în ritm cu noi, azi tace.
Mi-am promis c-o să te uit, chiar dacă te mai simt în ploi,
Am acceptat că suntem „tu și eu" și că nu mai există „noi".
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Sergiu Dulgheru
Data postării: 24 mai 2024
Vizualizări: 736
Poezii din aceiaşi categorie
--Părasit--
M-ai parasit demult,demult,
Si m-ai lasat sa zac plangand.
Nici nu știam ce singur sunt,
Un jalnic om,cu cea mai mare vină.
Iubesc eu steaua de pe cer?Când ea își are luna?
Căci e ca mine stea si ea,dar eu sunt numai ziua.
De ce să vrei doar întuneric,când tu ai soarele pe cer?
Si când se lasă noaptea rece,să stai cu cele care pier?
Te strig in vise si n auzi
Te acuză vorbe ce le ai spus
Când imi șopteai ca mă refuzi
In seara rece la apus.
Ești eșecul ascuns in perfect,
Mă faci sa cred ca eu sunt defect,
Fără tine mă simt incomplet
Și nici nu știu de ce te mai iubesc.
Sărutul tău m-a mângâiat,
Acum mă doare amintirea
Povetsea noastră s ancheiat
Dar nu îți pot uita privirea...
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Dacă aș fi altfel
Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,
Cu chipul perfect și trupul de vis,
Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,
Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.
Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,
Un chip fără frumusețe, fără dar,
Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,
Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.
Mă pierd în umbra ce mă urmează,
În lumea unde frumusețea e lege,
Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?
Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.
Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,
Și știu că niciodată nu voi fi așa,
Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,
Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.
Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,
Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,
Și mă las înghițită de golul ce-l simt,
Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.
Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,
Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,
Și-n inima mea doar o durere mă ține,
Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.
M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.
Symphony
In the hush of the night, a symphony breaks,
A duet of hearts, with strings that ache.
Melodies of love now lost in the air,
Echoes of whispers, tender and rare.
Each note a tear, a gentle lament,
As the chords of affection slowly relent.
Sorrow swells in the crescendo of goodbye,
Yet beneath it all, a caring sigh.
For in this parting, a bittersweet refrain,
Where memories linger, softly remain.
Though paths diverge, and distance grows wide,
Compassion lingers, a comforting guide.
In the quiet aftermath of our shared tale,
Echoes of kindness, like a gentle gale.
Each verse a tribute to the love we knew,
A testament to the care that once drew.
So let this symphony of farewell play,
With sadness and caring, in every sway.
For though we part, our souls intertwined,
In the music of love, forever enshrined.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
--Părasit--
M-ai parasit demult,demult,
Si m-ai lasat sa zac plangand.
Nici nu știam ce singur sunt,
Un jalnic om,cu cea mai mare vină.
Iubesc eu steaua de pe cer?Când ea își are luna?
Căci e ca mine stea si ea,dar eu sunt numai ziua.
De ce să vrei doar întuneric,când tu ai soarele pe cer?
Si când se lasă noaptea rece,să stai cu cele care pier?
Te strig in vise si n auzi
Te acuză vorbe ce le ai spus
Când imi șopteai ca mă refuzi
In seara rece la apus.
Ești eșecul ascuns in perfect,
Mă faci sa cred ca eu sunt defect,
Fără tine mă simt incomplet
Și nici nu știu de ce te mai iubesc.
Sărutul tău m-a mângâiat,
Acum mă doare amintirea
Povetsea noastră s ancheiat
Dar nu îți pot uita privirea...
Drog
Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.
Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.
Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.
Ai menționat drogurile.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,
de care aveam nevoie constant.
Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.
Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.
Drogul meu, pastila mea,
uram să te iubesc,
acum iubesc să te urăsc.
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Dacă aș fi altfel
Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,
Cu chipul perfect și trupul de vis,
Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,
Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.
Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,
Un chip fără frumusețe, fără dar,
Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,
Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.
Mă pierd în umbra ce mă urmează,
În lumea unde frumusețea e lege,
Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?
Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.
Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,
Și știu că niciodată nu voi fi așa,
Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,
Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.
Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,
Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,
Și mă las înghițită de golul ce-l simt,
Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.
Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,
Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,
Și-n inima mea doar o durere mă ține,
Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.
M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.
Symphony
In the hush of the night, a symphony breaks,
A duet of hearts, with strings that ache.
Melodies of love now lost in the air,
Echoes of whispers, tender and rare.
Each note a tear, a gentle lament,
As the chords of affection slowly relent.
Sorrow swells in the crescendo of goodbye,
Yet beneath it all, a caring sigh.
For in this parting, a bittersweet refrain,
Where memories linger, softly remain.
Though paths diverge, and distance grows wide,
Compassion lingers, a comforting guide.
In the quiet aftermath of our shared tale,
Echoes of kindness, like a gentle gale.
Each verse a tribute to the love we knew,
A testament to the care that once drew.
So let this symphony of farewell play,
With sadness and caring, in every sway.
For though we part, our souls intertwined,
In the music of love, forever enshrined.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Alte poezii ale autorului
Frânturi din tine
În ochii ei albaștri, văd trecutul,
O umbră fină, o dulce amintire,
De parcă timpul a pierdut minutul,
Și-n ei văd iar a ta iubire.
Pe buzele-i de rouă, simt cuvinte,
Ce-odinioară îmi vorbeau de dor,
În gesturi tandre, regăsesc fierbinte
A ta chemare, suflet călător.
Și când lumina serii cade lină,
În ochii ei d-azur te-ntrezăresc,
Ca un vis vechi ce-n noapte se-anină,
Și-n profunzimea lor, iar te iubesc.
Și stelele mor...
Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.
În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.
În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.
Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.
Promisiunea
Sub cerul nopții, stele plâng în taină,
Te-aștept mereu, cu inima-mi străină.
Prin vise trec, doar tu îmi dai alin,
Promisiunea ta, rămâne-n mine clar destin.
Te-aștept în parc, sub ramuri de castan,
Cu dorul neînvins, în sufletu-mi orfan.
Trec zile lungi și nopți fără cuvinte,
Speranța nu mă lasă, te port mereu în minte.
Întoarce-te, iubito, să fim iar amândoi,
Să-mplinim promisiunea, să fim din nou eroi.
În umbra lunii, stele ne-or veghea,
Iubirea noastră sfântă, mereu va triumfa.
August
În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,
La clipele dulci, când împreună eram o artă.
În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,
O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.
Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,
De momentele petrecute, când eram în armonie divină.
Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,
Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.
Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,
Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.
Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,
Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.
Și totul începe
Și se termină cu tine,
Prima ploaie de vară nu ține,
Prima dragoste nu se uită niciodată.
Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,
Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.
Îndurerat,suspin și plâng,
Fragmente de inimă spartă eu strâng.
Privesc în ochii tăi, eternitate,
Şi văd acelaşi tainic anotimp;
O dragoste mai mare decât toate,
O dragoste ce nu cunoaşte timp.
Vântul rece al schimbării a suflat,
Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;
Critici și reproșuri au pătruns,
Între noi și-al iubirii răspuns.
Pe cerul dragostei am scris,
Cântec de dor ultima oară,
Va rămâne oare doar un vis,
Iubirea noastră de o vară?
The cut that always bleeds
There lies a scar that cannot mend,
etched deep where yearning finds no end—
like salt upon a tender seam,
a silent scream, an endless dream.
It’s love—a blade both fierce and kind,
that strikes the heart, yet leaves it bind;
a place where rapture, sorrow blend,
where beauty cuts, but wounds transcend.
She slipped away like fading light,
her laughter gone before the night,
and in her wake, a hollowed ache,
a gash left raw, too real to shake.
How quick she turned, how swift she fled,
while I was bound by words unsaid;
she found new arms to pull her near—
I’m left with ghosts that linger here.
Her smile now beams for someone new,
a truth I face, yet can’t see through;
it’s not her absence but her ease—
that’s the cut that always bleeds.
I watch her laugh, I hear her name,
and still the hurt remains the same;
for love can end, and love can wane,
but not the mark her phantom made.
Vis de ceară
Sub cerul argintiu de stele,
Se-ntinde tainic peste zare,
Povestea ce-n visuri se pierde,
Și-n inimi lasă alinare.
Pe malul unui râu ieșise,
O floare albă cam plăpândă,
E luna-n cer, regină-n vise,
Ce-n ape clare se răsfrângă.
În vals de îngeri, doruri zboară,
Prin văi ascunse de mister,
Și glasuri tandre, lin tresară,
La marginea unui eter.
Timpul, parcă, 'și pierde rostul,
În dansul nopții fermecate,
Iar umbrele, în mii de clipe,
Se leagă-n doruri neuitate.
Tu, visător cu ochi de aur,
Privești la cer, cerând răspuns,
La tot ce inima îți cere,
În ritmul unui vechi disjuns.
Și-n dimineața ce-ți zâmbește,
Cu blânde raze te-nvrăjbește,
Rămâi cu gândul dus departe,
În lumea-n care totul arde.
Căci viața e un vis de ceară,
Topit în clipe de splendoare,
Și tot ce-i efemer ne-nvață,
Că dragostea-i nemuritoare.
Frânturi din tine
În ochii ei albaștri, văd trecutul,
O umbră fină, o dulce amintire,
De parcă timpul a pierdut minutul,
Și-n ei văd iar a ta iubire.
Pe buzele-i de rouă, simt cuvinte,
Ce-odinioară îmi vorbeau de dor,
În gesturi tandre, regăsesc fierbinte
A ta chemare, suflet călător.
Și când lumina serii cade lină,
În ochii ei d-azur te-ntrezăresc,
Ca un vis vechi ce-n noapte se-anină,
Și-n profunzimea lor, iar te iubesc.
Și stelele mor...
Când noaptea coboară, în mantie de dor,
Ne șoptește misterul: și stelele mor.
Lumini căzătoare din ceruri senine,
Își sting existența, printre destine.
În vastul albastru, un licăr divin,
Sclipire și cântec, în infinit plin.
Dar timpul le prinde, pe cele mai vii,
Și stelele mor, lăsând amintiri.
În viața lor scurtă, cu străluciri rare,
Aduc bucurie, visări și candoare.
Pe boltă dansează, în vals de fiori,
Și stelele mor, dar nasc noi splendori.
Când privim spre înalt, în noaptea adâncă,
Gândim la sfârșituri, dar și la izbândă.
Căci din moarte renaște, un nou început,
Și stelele mor, dar nu mor de tot.
Promisiunea
Sub cerul nopții, stele plâng în taină,
Te-aștept mereu, cu inima-mi străină.
Prin vise trec, doar tu îmi dai alin,
Promisiunea ta, rămâne-n mine clar destin.
Te-aștept în parc, sub ramuri de castan,
Cu dorul neînvins, în sufletu-mi orfan.
Trec zile lungi și nopți fără cuvinte,
Speranța nu mă lasă, te port mereu în minte.
Întoarce-te, iubito, să fim iar amândoi,
Să-mplinim promisiunea, să fim din nou eroi.
În umbra lunii, stele ne-or veghea,
Iubirea noastră sfântă, mereu va triumfa.
August
În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,
La clipele dulci, când împreună eram o artă.
În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,
O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.
Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,
De momentele petrecute, când eram în armonie divină.
Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,
Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.
Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,
Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.
Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,
Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.
Și totul începe
Și se termină cu tine,
Prima ploaie de vară nu ține,
Prima dragoste nu se uită niciodată.
Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,
Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.
Îndurerat,suspin și plâng,
Fragmente de inimă spartă eu strâng.
Privesc în ochii tăi, eternitate,
Şi văd acelaşi tainic anotimp;
O dragoste mai mare decât toate,
O dragoste ce nu cunoaşte timp.
Vântul rece al schimbării a suflat,
Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;
Critici și reproșuri au pătruns,
Între noi și-al iubirii răspuns.
Pe cerul dragostei am scris,
Cântec de dor ultima oară,
Va rămâne oare doar un vis,
Iubirea noastră de o vară?
The cut that always bleeds
There lies a scar that cannot mend,
etched deep where yearning finds no end—
like salt upon a tender seam,
a silent scream, an endless dream.
It’s love—a blade both fierce and kind,
that strikes the heart, yet leaves it bind;
a place where rapture, sorrow blend,
where beauty cuts, but wounds transcend.
She slipped away like fading light,
her laughter gone before the night,
and in her wake, a hollowed ache,
a gash left raw, too real to shake.
How quick she turned, how swift she fled,
while I was bound by words unsaid;
she found new arms to pull her near—
I’m left with ghosts that linger here.
Her smile now beams for someone new,
a truth I face, yet can’t see through;
it’s not her absence but her ease—
that’s the cut that always bleeds.
I watch her laugh, I hear her name,
and still the hurt remains the same;
for love can end, and love can wane,
but not the mark her phantom made.
Vis de ceară
Sub cerul argintiu de stele,
Se-ntinde tainic peste zare,
Povestea ce-n visuri se pierde,
Și-n inimi lasă alinare.
Pe malul unui râu ieșise,
O floare albă cam plăpândă,
E luna-n cer, regină-n vise,
Ce-n ape clare se răsfrângă.
În vals de îngeri, doruri zboară,
Prin văi ascunse de mister,
Și glasuri tandre, lin tresară,
La marginea unui eter.
Timpul, parcă, 'și pierde rostul,
În dansul nopții fermecate,
Iar umbrele, în mii de clipe,
Se leagă-n doruri neuitate.
Tu, visător cu ochi de aur,
Privești la cer, cerând răspuns,
La tot ce inima îți cere,
În ritmul unui vechi disjuns.
Și-n dimineața ce-ți zâmbește,
Cu blânde raze te-nvrăjbește,
Rămâi cu gândul dus departe,
În lumea-n care totul arde.
Căci viața e un vis de ceară,
Topit în clipe de splendoare,
Și tot ce-i efemer ne-nvață,
Că dragostea-i nemuritoare.