Lumea ta

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

Oh, magnific păr bălai

Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar

Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea

Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har

Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți

Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine

Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși 

Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor

Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă

fără semnificație din viața ta

Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Ne-am regăsit pe drumuri vechi,

Sub umbre calde, dar și reci,

Trecutul plânge printre noi,

Dar timpul vrea să fim eroi.

Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,

Pe hărți uitate, vise desenăm.

Greșeli din ieri se sting încet,

În ochii tăi găsesc un zâmbet.

Durerea s-a scris pe ziduri goale,

Dar șoaptele tale devin petale.

Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,

Legând ce-a fost cu fire strânzi.

Iubirea parcă are alt glas,

Mai înțeleaptă, ca un ceas.

Nu mai fugim, nu mai lovim,

Din focul vechi noi ne zidim.

Un nou început, dar mai matur,

Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.

Cu răbdare țesem azi povestea,

Făcând din iertare toată trezirea.

Și dacă soarta ne dă răgaz,

Vom rescrie iubirea, pas cu pas.

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

Povestea noastră ți-o dedic,

Acum, succint în rime.

Să te uiți ce ai câștigat,

Când m-ai pierdut pe mine.

Precum un soare arzător

Pe cer senin se-nalță.

La fel și eu te-am ridicat,

C-o urmă de speranță.

M-am ars la mâini și la picioare,

Dar nu simțeam durere.

Căci tu erai în dreapta mea,

Și îmi dădeai putere.

Ai zis că nu o să mă lași,

Că mă iubești, m-asculți.

Dar pentru o mână de bani,

Poți dragostea s-o uiți?

Ai ajuns sus, deasupra mea,

Ziceai că sunt balaur.

Ți-am dat tot ce aveam mai scump,

Sufletul meu de aur.

Ai zis: "te las" în mintea ta,

Fără să-mi spui și mie.

Tu vrei o sută de iubiți,

Eu una cât o mie.

Dar nu îți face griji, promit,

Să nu mai fac prostia.

Să mai iubesc pe cineva

Ce-mi strică utopia.

E pentru tine și chiar știu,

Nu meriți nici atât.

Așa că eu o să închei

Și o să punem punct.

📅 09-11-2019

În mijlocul furtunii

Mi-ai aruncat sufletul când ai plecat,

Fată dulce, suflet amar

De lacrimile tale m-am lăsat înduplecat,

Mare greșeală,

Dar, aș greși din nou,

În inima mea goală

Iubirea ta rămâne un ecou,

Va răsuna la infinit,

Îmi va aminti mereu de tine,

La fiecare răsărit

Voi adormi gândindu-mă la tine

Fată dulce ce n-ai ochi pentru mine.....

Voi aștepta o viață,

Nerăbdător să-ți aud al tău glas,

Voi aștepta o viață,

Cu speranța să reluăm de unde am rămas...

Decojind gnostic, în răspuns de idee

deschideam și în murmur,

cojițe de fum...

Trecând pe alee, desigur,

alene...

Te priveam simplu,

trecător...

Dându-ți seama, firește - ai obiectat:

scârțâind din sanda!

Firesc, deloc - încântat,

am răspuns:

Cât de simplu a fost ieri!

Am zis să-l las să plece

Din suflet,Din gând, din vene 

De ce mi-aș lăsa inima tot înecand? 

A stat prea mult pe-un covor

Tare mult suflet el n-a pus,

Ea și-a tuns părul, puțin câte puțin..

Din buclele aurii,s-au transformat în " Nu "te mai aștept să vii",

AI DAT FOC UNEI IUBIRI

SI PUR SI SIMPLU AI UITAT,

TE-AM INGROPAT IN AMINTIRI

SI IN URMĂ  CU GREU TE-AM LĂSAT…

NU POT UITA A TA PRIVIRE,

SI CUM ZÂMBEAI CÂND TE PRIVEAM!,

DAR V-A RĂMÂNE-O AMINTIRE,

CĂCI TREMURAM CÂND TE VEDEAM.

AI FOST TOT CE-MI LIPSEA,

AI FOST TOT CE-MI DOREAM.

 NU TE-AM PUTUT AVEA,

CU GÂNDUL TE AVEAM.,.

AI FOST DOAR O DORINTĂ,

CE V-A RĂMÂNE-UN VIS.

O PREA FRUMOASĂ FIINTĂ!

UNA DE NEDESCRIS.

AI FOST UN INCEPUT,

CE S-A SFÂRSIT IN NOAPTE!

SI -N MIEZUL NOPTII M-AM PIERDUT

IN ALE TALE SOAPTE..

AI FOST O NOAPTE DE VARĂ,

CALDĂ SI TĂCUTĂ.

TE ASCULTAM IN FIECARE SEARĂ

ESTI PRIMA STEA  CĂZUTĂ!

DE OCHII MEI VĂZUTĂ.