Mi-e bine

Îmi plâng ochii de dorul tău, ce doare tare.

Obrajii mei sunt cascadele lacrimilor neîncetate.

Cerul gurii este negustorul picăturilor amare, care li se par și acre.

Mintea înnebunește și tânjește după ajutor, ce-i greu de găsit.

Sufletul i se pare că lacrimile suferă, fără pic de rușine, ci o dă înainte.

Iar, corpul rezistă zilelor cu picăturile amare, care-i deja o obișnuință, căci trecută -i vremea de la prima picătură.

Mințit mă simt când liniștea își face apariția.

Am picat în capcana liniștii, unde vindecare căutam, scopul mi-era să capăt tratamente în camere.

Minciuna că liniștea-i sfântă în memorie mi s-a tipărit.

În camere am pășit, ușor cu timpul m-am prăbușit.

Camerele îmi sunt închisori unde liniștea profită de mine, de limitele mele - ce nemernică!

Doar voci triste și țipete aud de peste tot - îmi vin amintirile forțat.

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt agitați,

la marginea de pat îmi strâng la piept picioarele și mă clatin de nebun.

Singur vorbesc, liniștea mi-a acaparat mințile - exagerată este.

Prin camere las amprente de pași agitați,

unde podelele sunt uzate de la tălpile deja prea obosite.

Nervii îmi izbucnesc și în ritm iute cedez - râd isteric de unul singur.

Tânjesc pentru o scăpare din închisoare, dar mințit sunt - m-am acomodat și adevărul l-am ignorat.

Liniștea îmi oferă carențe de amor, de pace, de extaz - nenorocită este.

Habar n-am cum fac, dar în camere m-am lăsat blocat și ferit mi-s de lumea vie.

Lacăt mi-a pus la ușă, cheia de evadare am fost chiar eu - mi-am bătut joc, "cheia" s-a lăsat pradă.

M-o apuca aici toate zilele până când liniștea mă va transforma din om într-o ființă paranormală.

Nu sunt eu cel care par acum.

De fapt, cine este?

Port zeci de măști doar ca să mă ascund de cunoscuți.

Nu sunt eu cel care scrie acum.

Cine o scrie?

Deținutul din mine caută evadare prin versuri adânci - cicatriciale.

Nu sunt eu cel care par tăcut și ușă de biserică.

Cine este?

Gălăgia din mine creează haosul exagerat care-mi obosește mintea și-mi provoacă violență de sine.

Nu sunt eu cel care par leneș.

Cine o fi?

Psihologul din mine muncește pentru echilibrul psihic.

Nu sunt eu cel care suferă de boala sentimentală - dragostea-i flacără sadică.

Cine o suferă?

Pacientul din mine își cară cancerul în spinare 

și habar n-are ce o să-l mai aștepte în continuare.

Nu sunt eu cel care par a nimănui, la exterior am zis multe, dar aparențele înșeală.

A cui sunt?

Existențele dovedite îmi sunt familie - îi accept pe fiecare fără nicio rușinare și ele mă " îngrijesc " cu asemenea povare.

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

Păcat că te-am văzut prea perfectă,

imperfecțiunile tale ma-u pus la pământ.

Păcat că te-am văzut unică, 

semeni cu celelalte înșelătoare.

Păcat că te-am văzut credincioasă,

necuratul a decis asupra ta.

Păcat că te-am văzut înstărită,

ușor - păcălită te-ai lăsat.

Păcat că ești ca o păpușă, 

sufletul ți-e rugină.

Păcat că ai ochii cristalini,

în ochii tăi altu' strălucește.

Păcat că ai pielea catifelată, 

duș faceți la el în baie.

Păcat că ai buzele moi,

sărutată de ale lui ești.

Puterea Cărții

Citește azi, căci vei zbura

Pe-aripi de vis, în lumea ta.

O carte-i cheia spre mister,

Te duce sus, dincolo-n cer.

Cu fiecare rând citit,

Un drum nou ți s-a deschis grăbit,

Ești călător prin univers,

În pagini scrise-n tainic vers.

Întâlnești zâne, împărați,

Eroi puternici, înțelepți, curați.

Din vremuri vechi până departe,

Te poartă cartea mai departe.

Ea te învață să visezi,

Să lupți, să crezi, să nu cedezi.

Cuvântul scris e dar divin,

Izvor de har, al tău destin.

Așa că-n fiecare zi,

O carte-n suflet îți va fi,

Prieten bun și sfetnic drag,

Când pașii-n lume ți se-nșir pe prag.

Buze moi,

Sub clar de seară,

Te aștept la mine iară

Să îmi lași pe pielea goală

Un miros de primăvară.

Doi ochi negri,înstelați,

Cu esență de iubire 

Care luminează noaptea,

Când adoarme lângă mine .

Doar noi doi

În lumea largă,

Fie, ce-o fi să fie.

Eu te aștept din nou diseară,

Într-un loc cu armonie.

Lună de duminică 

Și ce m-aș legăna pe lună 

Să-i vad pe toți ce ii iubesc 

Să-i călăuzesc cu a mea Lumină 

Să-i văd de câte ori doresc ...

Aș sta pe croissantul ăl imens 

Lumină eu să dăruiesc 

Decât umbra mea în întuneric 

Să mai aștepte încă o zi.

Și-n amintirile mele veșnice veți fi

Oriunde eu voi fi cu voi 

În minte ,suflet și în zâmbet 

Acolo mă veți ivi mereu.

17/12/2023

Drumul spre casă, de la Modane 

Aproape și totuși departe

În suflet și totuși e noapte

Nu-i cale și totuși se zbate

Grea inima totuși mai bate

Speranțe și totuși deșarte

Curg lacrimi și totuși uscate

În brațe și totuși visate

Și totuși te simt zi și noapte

Perfectă și totuși povară

Iubire și totuși otravă

În flăcări și totuși zăpadă

Și totusi mă arde degrabă

Vorbește și totuși nu spune

Ascultă și totuși n-aude

Prezenta și totuși nici-unde

Și totuși o simt chiar de nu e

Deschisă și totuși nu-i poartă

Nu-s aripi și totuși te-nalță

Iubire și totuși mă-ngheață

Și totuși aștept fără șansă

Scriu pentru amintirile vii

Deși îmi ești atât de departe

Ai locul tău in inima mea

Scriu...și cuvântul te ține aproape.

Fac pași spre tine în fiecare seară 

Și te îmbrățișez în poezie caldă 

C-un ochi te scriu în dulce cuvânt 

Cu altul oftez și mai... plâng.

Scriu pentru că mi-ai rămas viu

Pe sufletu-mi ți-ai lăsat amprentă 

Să-mi rămâi povestea veșnică 

Până dincolo de Lună și...încă...

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!