Fată dulce

Mam intrebat mereu de ce e ploaie 

De fiecare data cand imi vine dor,

Si nu mai cand curge in șuvoaie 

Ma mai prinde cate-un nor.

Si mereu imi spui ca îți place 

Ca iti aduce o pace ,

Pe care nu o poti descrie 

Decât cad vezi o ploaie.

Desi nu o displac o ploaie mică

Într-o seara de duminică ,

Sa fiu singura în ploaie 

Nu e asa o bucurie.

Dar amândoi dansând afară

Sub lumina luni rară,

Înlăcrimați noi sub boltă

Creându-se o soartă.

Imi dau seama de ce o iubești atât de mult

Și mereu vedem ca te ascult 

Ca știu ca ma iubești 

Și când tu, ploaie, nu mai ești.

Dar totuși nu înțeleg 

Cum tot tu ne dezlegi,

Promisiunea ca ne iubim 

Pana când vom muri.

Dar uite-mă plângând afară

Tot tu aia supărată,

Ca să nu ne despărțim 

Pentru că ne iubim.

Dar nu mai merge ploaie 

Tu ești aia vinovată,

Nu ești o soluție 

Pentru că nu mai contează.

Îți mai miros hainele a Dior Sauvage

Mai îmi porți dorul meu după tine? 

Sau tot cu el te mai îmbraci....

Nu te-aș întreba ce faci,

Că e o întrebare retorică, 

Te-aș întreba altceva, 

Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.

Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători.. 

Sa fim la casa noastră cu ai noștri  proprii copii..

Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu? 

Nu ți-am fost, 

Și nici nu vom fii 

Totuși, am rămas doi foști, 

Rar se mai uită înapoi,  

Iubind cu pătimă alți doi ochi.

întinde-mi mâna, totul meu

îndrumă-mi sufletul incompetent

îți place teatrul, spun gresit?

instruiește-mă sa joc

sa pot s-ascund, sa nu mă agit

sa uit de dorul ce ți-l port

când tu, copacule înflorit

trandafir fără de spini

scotocești prin alte căi

căci n-ai mai călcat pragul casei

te așteaptă aici, peste văi

stăpânești drumul pe de-a-ntregul

orologiul mă străpunge

și mă trimite intr-o goană

iar in stație poposesc de zor

înlocuiesc trenuri ce duc

din trecut către viitor

și mă tem să te urmez

steaua mea de preț din cer

încă deții a ta sclipire

iar în zile întregi ce încetinesc

ca pe-o structura din muzeu

nu pot decât să te privesc

nu mi te pot atribui

întipărite in mintea mea

vorbe palide, învechite

redactate ca într-o carte

sunt înșiruite toate

dar tu așteptă, nu te îndepărta

voi regăsi calea spre tine

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Încredere?.....de unde încredere,

S-a risipit odata cu noi.

In bezna nopții întunecate,

La fel ca și amintirile noaste 

Încredere........nu mai am incredere,

Nu mai cred in povești pentru o clipă.

In vorbe goale spuse de umplutură,

Și nici....și nici în iubirea de odinioară.

Mi-ai promis iubire și respect,

Dar mi-ai oferit ura și blestem.

Mi-ai promis un viitor împreună,

Dar mi-ai oferit durere.

Îmi spune-ai că vei rămâne și la greu,

Dar unde ești acum...ai plecat.

Mi-ai luat inima apoi ai aruncat-o

Facand-o in mii de bucăți 

Cuvintele mele nu pot cuprinde toată durerea .

Dar știu că într-o zi ...poate nu azi.

Poate in zece ani sau douăzeci, nu știu când,

Îmi vei plânge dorul și atunci voi zâmbi,

Stiind că suntem doar niște străini.

Cum poți dormi știând

Că eu plâng nopțile, nevrând?

Cum poți sta liniștit

După ce m-ai umilit?

Aș muri dacă aș ști

Că aceasta mie soarta

Să mă rănească orice iubire,

Una după alta.

De ce să-mi dau sufletul acestui sentiment

Știind că acesta mă omoară lent, lent?

Fiecare lacrimă are povestea sa,

Însă tu nu vrei să-mi asculți povestea.

Fiecare zâmbet are o poveste,

Însă scriitorul nu mai dă de veste.

Durere, durere, iar durere,

Oare ceva sufletul meu mai cere?

Moartea - ziua mea liniștită,

Moartea - ziua cea mai dorită.

De ce să trăiesc în ură și regret,

Dacă cunosc a lor efect?

De ce să nu mor în liniștea mea?

Pentru că moartea orice durere îmi ia.

Ești atât de aproape, dar atât de departe,

Ești așa ușor de prins, dar greu de atins...

Urăsc orice zi cu gândul la tine,

Dar urăsc orice zi fără gândul la tine.

Urăsc că te iubesc din ce în ce mai mult,

Însă urăsc că nu mă iubești la fel de mult.

Aș da orice să scap de iubirea ta,

Dar aș da orice să o am în apropierea mea.

Aș da orice să scap de tine,

Dar aș da orice să fii mai aproape de mine.

Mi-e dor de tine, dragostea mea,

Mi-e dor de tine, finețea mea.

Cu fiecare privire, diamantul își pierde strălucirea,

Își pierde importanța, își pierde menirea.

La fel și tu, scumpă alinare,

Cu fiecare durere, mă faci să-mi iau plecare.

Mai uitat pe mine și nu m-ai căutat,

Eu te-am pierdut pe tine, dar te-am căutat.

Nu ne-am regăsit, uitare și pierdere,

Nu ne-am întâlnit, suferință și durere.

Noaptea tristeții,

Noaptea sufletelor destrămate,

Noaptea sentimentelor vii,

Noaptea sentimentelor ruinante.

Ești la fel de plăcut ca noaptea albă la început,

Însă energia îți scade, vrut ne vrut.

Mă faci entuziasmată la începutul povestii tale,

Însă atât de obosită în finalul povestii sale.

Plâng noaptea, noaptea tristeții,

Plâng sub lună, însă nu-i simt căldura.

Nu-i simt iubirea, nu te simt, lună!

Noaptea tristeții,

E noaptea durerii tale,

E noaptea unde sufletul meu e in ruinare,

Ești ca sticla, te spargi în mii de bucățele,

Și după ce le strâng, nu știu ce să fac cu ele...

Încerc să le lipesc, dar nu mai sunt ca o dinioară,

Încerc să le arunc, și tot le găsesc în poală.

Ești nefolositor, dar mic și strălucitor,

Ești ca micul ciob al sticlelor.

Te-ai stricat, te-am reparat, iar te-ai stricat,

Te-am reparat, însă nu ai mai funcționat.

Ți-am căutat replica, dar nu ți-am mai găsit-o,

Și chiar dacă voiam să te cumpăr, creierul îmi spunea: evit-o.

Mă culc în noaptea stelelor chinuite,

 În noaptea stelelor care nu pot fi privite. 

În noaptea stelelor care au dispărut,

 Eu mor, sufletul meu se duce, ne vrut.

Dacă plec, oare ce las în urmă?

În sufletul tău o mică furtună.......

Dacă rămân, o să fie mult mai rău,

Eu sunt al nimănui, el este al tău.........

Nu pot să mai port povara,

Cu toate că mi-aș dori să pot.....

Inima ta este comoara,

Pentru care acum sunt mort....

În iad o să-ți duc iubirea,

Alinare îmi v-a fi amintirea,

Mare-mi este dezamăgirea

Că n-o să-ți mai văd privirea.....

Regret, că n-o să te mai pot privi,

Regret, că n-o să-ți mai pot vorbi,

Regret, dar nu mă pot opri,

Dar mă bucur că încă te pot iubi......

Plouă la marginea unei galaxii,

Plouă peste sufletul meu,

Plouă peste mine cel pe care-l știi,

Plouă peste sufletul unui zeu.....

Plouă la marginea universului,

Plouă peste tot,

Plouă și-n cuvintele poetului,

Plouă peste trecutul mort......

Plouă peste ale noastre amintiri,

Plouă peste al nostru viitor,

Plouă peste primele noastre iubiri,

Plouă peste tot ce-i trecător.....

Plouă peste primul te iubesc,

Plouă peste primul iartă-mă,

Plouă peste primul te urăsc,

Plouă peste prima lacrimă......

Plouă cu picături de uitare,

Plouă peste tot ce-am trăit,

Plouă cu ale mele lacrimi amare,

Plouă peste tot ce-am iubit.....

Prezentul mi-e trecut,

Nu mă pot gândi la viitor,

Stau și ascult un cântec mut,

Stau și aștept să mor....

Am să mor de dorul ce ți-l port

Asta-mi este ultima dorință,

Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort

Ce-a trecut de mult în neființă....

Am să mor de dragul tău,

Am să mor singur în tăcere,

Nu mai pot să fiu al tău,

Sunt sătul de această durere....

Prefer o eternitate-n iad

Decât o viață fără tine,

Poate dacă-n flăcări o să ard

Îmi voi lua gândul de la tine.....

Poate n-a știut să te iubească,

N-a fost suficient să te dorească,

Poate că este prost,

Ai vărsat lacrimi fără rost

Din pricina unui prost,

Dar el așa iubește,

Fără tine înebunește,

Iartă-l te rog că greșește.....

Este prost,

Nu crede că se poate schimba,

Chiar dacă poate-i fără rost,

Îți promite că va încerca🥺🥺

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Nu-mi mai cere să-ți spun tot ce simt

Dacă atunci când îți spun crezi că mint  

Acum ști destul de bine că nu m-ai simt nimic

Mai bine mă opresc n-are sens să mă complic 

Nare sens să ud o floare ce de mult s-a ofilit

Eram dispus să-ți ofer tot și să rămân cu nimic 

Mă bucur c-am deschis ochi și m-am oprit 

De ce să-ți ofer tot când tu n-ai nimic de oferit

Îmi doresc de la viață tot ce lângă tine nu găsesc 

Așa că nare sens să mă întrebi de ce mă opresc