Aceeași clipă

Viața e o carte pe care n-o citim,
Căutăm răspunsuri în întuneric, dar nu le simțim,
Ne pierdem în gânduri ce nu se regăsesc,
Iar răul și binele în noi se întrepătrund, mereu rătăcesc.

Pe lacul serii tremura argint

Și teii își plecau cununa,

Iar vântul, rătăcind printre cuvinte,

Fura parfum din noaptea brună.

Tu coborai încet ca o lumină

Din visul stelelor albastre,

Păreai o tainică regină

A unor lumi uitate-n astre.

Aveai în păr miresme de salcâm

Și-n ochi adâncuri de izvoare,

De parcă cerul tot, din drum în drum,

Se-adăpostea în căutare.

Când mă priveai, pădurea amuțea,

Și luna se oprea pe ramuri,

Iar timpul, ca o apă grea,

Curgea încet sub vechiul farmec.

Iubirea noastră — pasăre de foc —

Ardea tăcută peste lume,

Și fiecare clipă, fiecare loc

Primea din noi alt rost și nume.

Dar astăzi numai vântul mai suspină

Pe unde pașii tăi trecură,

Și dorul meu, ca floarea fără vină,

Se stinge-n noaptea cea obscură.

Iar eu rămân sub cerul fără mal,

Cu inima de umbre plină,

Visând la chipul tău ireal

Ca la o veșnică lumină.

De-aș ști că șoaptele-mi tăcute

Te-ar mângâia într-un suspin,

Ți-aș da și ultimul cuvânt

Să-ți fie cântec, și alin...

De-aș ști că sufletul din mine

S-ar preschimba-n eternă flacără,

Ți-aș dărui întreaga-mi lume

Să-ți lumineze calea-n umbră.

De-aș ști că inima-mi zdrobită

Ar fi altar pentru iubirea ta,

Aș rupe-o singur din piept, grăbită,

Și ți-aș lăsa-o veșnic așa.

De-aș ști că vorbele-mi tăcute

Ar înflori ca-n nopți o stea,

Le-aș risipi pe-ale tale șoapte,

Să-ți fie cântec inima.

Părea că noaptea și-a uitat lumina

Pe umerii ei albi, tremurători,

Și că din cer, sfioasă, rădăcina

Ținea pământul plin de visători.

În ochii ei dormeau păduri bătrâne,

Cu izvoare reci și fără glas,

Iar luna își lăsa pe frunte stâne

De stele risipite în popas.

Și tot privind-o, mi-am pierdut măsura,

Ca un călător rătăcit prin rai,

Căci ea avea și floarea, și arsura,

Și liniștea, și dorul cel dintâi.

Nu era chip, ci parcă o vedenie,

Un cântec vechi rămas fără sfârșit,

În care Dumnezeu, din mărinimie,

A pus tot ce-a iubit și n-a rostit.

Iar eu, săracul rob al frumuseții,

N-am vrut palate, slavă sau noroc;

Mi-ar fi ajuns să-i fiu în pragul vieții

O umbră care arde fără foc.

Că sunt femei frumoase peste lume,

Cum sunt și stele risipite-n zări,

Dar ea purta în taina unui nume

Întregul cer ascuns în depărtări.

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Se scurge timpul precum sângele

Dintr-un trecut ce n-a murit,

Și fiecare clipă plânge

Că te-a pierdut… sau te-a mințit.

Nu trece ... nu... doar se prelinge

Prin venele-mi fără răspuns,

Ca un blestem ce nu se stinge,

Ci doar devine mai pătruns.

Te simt în tot ce nu mai este,

În golul plin de chipul tău,

Ca o tăcere ce rostește

Tot ce n-am spus… și doare greu.

Și mintea mea, o mare oarbă, 

Se sparge-n valuri de “de ce?”,

Mă-neacă-n gânduri ce mă-ntreabă

Dacă mai știi ceva de mine.

De parc-aș fi fost doar o umbră

Pe-un zid pe care nu-l mai vezi,

Un pas pierdut într-o secundă

Pe care n-ai s-o mai revezi.

Mi-e dor, dar dorul nu mai cere,

Nu mai speră, nu mai strigă,

E doar o formă de tăcere

Ce-nvață singură să nu se stingă.

Și tu… exiști? sau ești uitare?

Sau doar un vis prea obosit?

Eu ard în propria-mi întrebare

Fără să știu dacă-am trăit.

Căci te iubesc, și asta doare

Mai mult decât a nu iubi,

E-o condamnare fără soare

La amintiri ce nu vor fi.

De-ai ști c-aș da orice să te întorci din drum,

Tăcerea să se risipească ca un fum,

Să-mi spui că ți-a păsat, că n-ai uitat...

Că un vin și pentru mine ai păstrat...

Să mă prinzi cald în îmbrățișarea ta,

Ca și când și pentru tine finalul ar conta...

Că nopțile tăcute ce m-au rănit, 

Au fost doar un vis... și-i timpul să-l uit.

Să-mi spui că-ți sunt la fel de dragă 

Că n-ai vrut să pleci în așa grabă...

Că tot ce până azi a durut,

Se va stinge...va rămâne-n trecut.

Dar e tăcere-n jur... zadarnic te aștept 

Cu sufletul bătând incandescent,

De-ai ști c-aș da orice să îmi vii...

Într-o șoaptă să-mi spui, că nu mai suntem străini...

Visează frumoaso,

Povestile toate sunt ale tale!

Deschide cartea,citește,trăiește,plângi, râzi...iubește!

Și pleacă din lumea aceasta!

İntră acolo unde totul e altfel

Și marea și norii și vântul

Culorile,muzica,personajele toate-s purtate de gândul

Ce-l ai!

Ai mii de noi lumi ce te așteaptă!

Literele toate dansează-n imagini...

Te prind delicat de-a ta mână

Și te poartă departe,

Cu tine valsează și îți arată

Lumi ce nu-s moarte care-ți vorbesc...

Este zeul Apollo fiul lui Zeus?

Trăiește Romeo bătrân fiind cu-a lui Julietă?

E Afrodita zeița iubirii cea mai frumoasă?

Mor gladiatorii Spartacus și Crixus?

Cine-s Athos,Porthos,Aramis și D'artagnan?

Regretă Don Quijote pe patul de moarte

Aventura nebună și supărarea pricinuită credulului Sancho?

Exista Dulcinea din Toboso ori ba?

Iar Nero, Împaratul nebunul,dă foc Romei

Și-și face calul senator!

Cum Michelangelo pictează Capela Sixtină?

Iar Leonardo da Vinci este geniul fără pereche...

Ce tragic Petru și Pavel au fost martirizați...!

E William Shakespeare doar o scorneală,

Iar pentru mine Ghirlanda Dragostei a lui Tagore n-are egal!

(4/6 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

    Mi-am dat seama-ntâia oară, 
    c-acel sunet de vioară, 
    ce s-aude-n luminiş, 
    e izvorul pe prundiş, 
    care-şi susură la vale, 
    doar refrenurile sale.
    
    Şi-am văzut, că-n acea noapte, 
    merele în aur coapte, 
    şi-agitau-nspre mine nurul, 
    să le văd mai bine fructul, 
    mare proaspăt primenit, 
    parfumat şi îndulcit.
    
    Şi-am purces să le culeg, 
    înspre ele să converg, 
    să mă scurg strivind în două, 
    diamant lucind de rouă: 
    tăiş de culoarea mată-a
    semnelor sculptate-n piatră.
    
    Şi-am s-aud în zori de zi,
    - primii care s-or ivi -
    o explozie solară, 
    în acorduri de chitară 
    ca un hohot gigantesc 
    nefiresc, nepământesc.

De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.

Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)