Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: RAO
Data postării: 16 decembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 454
Poezii din aceiaşi categorie
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Rolul părintelui
Doamne ce ai recomanda,
Copiilor noi a da...
Indrumandumare-i... sfatul care,
Părintele-n veci îl are .
Pe acesta îl învață...
Ce înseamnă dragostea,
Să-i știm să-i ferim mereu,
Vrea mult bunul Dumnezeu.
Nu uita ai un rol mare,
Să îndrăgești precum o floare,
Ce-i bine mirositoare,
Și are sfintia-n ea .
Nu lăsa să părăsească,
Gradina cea părintească,
Căci un păstor are ea,
E IiSUS și el ne vrea.
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Rolul părintelui
Doamne ce ai recomanda,
Copiilor noi a da...
Indrumandumare-i... sfatul care,
Părintele-n veci îl are .
Pe acesta îl învață...
Ce înseamnă dragostea,
Să-i știm să-i ferim mereu,
Vrea mult bunul Dumnezeu.
Nu uita ai un rol mare,
Să îndrăgești precum o floare,
Ce-i bine mirositoare,
Și are sfintia-n ea .
Nu lăsa să părăsească,
Gradina cea părintească,
Căci un păstor are ea,
E IiSUS și el ne vrea.
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Alte poezii ale autorului
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.
Al treisprezecelea ceas
Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.