Noduri de vid

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

un gând,
o clipire,
o naștere tăcută
dintr-un "dacă"
nerostit

și lumea
se leagă.

O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?

țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Förgäves

På våren, med själen vibrerande,

Vi väntar på lycka genom att drömma,

Och på hösten, när förhoppningarna dör,

Vi har ett moln kvar,

Vi väntar alla förgäves

Lycka som aldrig kommer igen,

Vagga bara en flyktig dröm

På natten är himlen alltid klar,

Vi svävar med en galen längtan efter paradiset,

Men i refrängen ser vi att det fortfarande var en dröm.

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi alltid vill ha,

Jag kommer inte längre!

Vi väntar alla förgäves

Lycka som undviker oss

Och i själen sållar de bittert

Tankar som lurar oss,

Förgäves kommer vi att tigga,

Vi kommer att vänta förgäves

Lycka vi vill ha så mycket

Jag kommer inte längre!

Mă simt puțin cam obosit
Și undeva ceva mă doare,
Încerc să scap de bisturiu
Și mă întreb ce-o fi...oare.

Mă uit în jur la cei bolnavi
Și văd că-i multă suferință,
Din ușă, doctorul ne spune
Nu disperați, aveți credință.

Purtăm în trupul nost' de lut
Dureri, nevoi, dar și speranța,
De-a fi, de doctori... vindecați,
Și Domnul să nu scurteze..ața.

Mă plimb pe hol în sus și-n jos
Pășind ușor printre-asistente,
Care glonț merg spre pacienți,
Pentru perfuzii și..tratamente.

Din stradă, se-aude o salvare 
Și-i văd ... semnalul luminos,
Înaintând alert printre mașini
Să nu rateze... timpul prețios.

Mă-ntind pe patul din spital
În așteptarea unui diagnostic,
Ce vine-ntr-un târziu, zicând
E-o rană mică pe-al tău colon
Ce duce, la un bun prognostic!

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .

La umbra unei frunze,

Influenţat abil

De foamea unor muze,

Scriu poezii de-un kil.

Dar îndemnat întruna

De pofta lor enormă,

Mă văd scriind de acuma

Şi poezii de-o tonă!

Ce critici să-mi citească

Poemele ciudate?

Pot să le răsfoiască

Doar cei cu greutate!