Psalmi - II - Frate cu Iov

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

Ce greu se-mpacă-n mine gânduri

Şi al sentimentelor fior,

Cu prea puţinii ani de viaţă

Dintr-un destin de muritor.

De ce-ai sădit în mine, Doamne,

Această lume atât de vie?!

De parcă viaţa ce mi-ai dat-o

M-ar însoţi o veşnicie.

E atâta abundenţă-n mine

De potenţiale dimineţi,

Că mi-ar ajunge pentru zile

Ce le-aş trăi în mii de vieţi.

Şi atâta freamăt mă animă

Când simt în mine totul viu,

C-aproape nici nu-mi vine-a crede

Că într-o zi n-am să mai fiu.

Ce să mă fac cu atâta viaţă?

Cum o să mă despart de ea?

Mi-e şi mai greu să mor acuma,

Când oricum moartea este grea.

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Răzbunare, o, dulce răzbunare,

Ai venit ca o ispită 

Și mi-ai distrus prietenia toată.

Eu am greșit, tu ai greșit,

Răzbunarea nu va lua sfârșit.

Până nu va fi satisfăcută,

Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,

De ce nu putem îngropa securea?

De ce trebuie să ne certăm aiurea?

O viață avem și vrem să o stricăm,

De păcat noi ne tot împiedicăm...

Ține mâna mea și spune-mi,

Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?

Ce reproș, ce rugăminte,

Ceva ce ai ține minte?

Ține palma mea și spune-mi,

Ce ai face dacă nu ai fi infirm?

Ai alerga după faimă,

Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?

Privește-mă în ochi și spune-mi,

Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?

Eu cred că omenirea e un cancer,

Iar bunătatea și altruismul nu ne place.

Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,

Vei observa ca este aievea unor draci.

Surâse iarna pe la colțuri 

Sfioasei primăveri,ce -n prag

Sufla izul ei pe țurțuri,

Muguri presăra -n șirag.

Nervos Gerul dă năvală,

Pretinzând tribut la tron,

Împroșcând din el rafală,

Antrenat de -un Maraton.

Se iscă ceartă în casă,

Împărțiră bolta-n două;

Vremea-i mustră, capricioasă;

Stă să ningă ori să plouă?..

Istoviți de- atâta vrajbă,

Vânau în ei un compromis,

Adresându-si câte -o jalbă;

Conflictu -n grabă l-au închis.

Și aruncară zaru-n aer

Pt hazardul ce va cântări;

Cine va rămâne lider

Când soarele va răsări?...

De ce exist, Doamne?

De ce m-ai smuls din neființă

și m-ai lăsat să gust lumina

cu o inimă care sângerează?

Sunt un strigăt de lut,

o taină pe care nici eu n-o înțeleg.

Mă mișc printre umbre,

caut rostul în pulbere,

și mă întreb: ești Tu acolo,

în tăcerea mea?

De ce m-ai făcut din nimic

și mi-ai pus în piept veșnicia?

De ce simt cerul în mine

și totuși cad la fiecare pas?

Nu Te întreb din răzvrătire,

ci din dor.

Nu din îndoială,

ci din foame de adevăr.

De ce exist, Doamne,

dacă nu pentru Tine?

Și dacă pentru Tine,

de ce mă simt atât de străin

de chipul Tău din mine?

Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,

că rana din mine are sens,

că tăcerea Ta e răspuns

pentru cel ce nu poate înțelege,

dar poate iubi.

Doamne,

de ce simt că viața mea e o pedeapsă

și nu o binecuvântare?

De ce fiecare dimineață

se deschide cu povara unei vini

pe care n-o înțeleg pe deplin?

Mă nasc în fiecare zi

cu un dor nemărturisit

și cu o greutate în piept

care mă apasă fără cuvinte.

Mi-e rușine să zâmbesc uneori,

pentru că am învățat

că bucuria se plătește scump,

că pacea e doar o pauză

între două dureri.

Dar Tu, Doamne,

nu m-ai făcut pentru durere.

Tu m-ai suflat în lut

ca să fiu ființă vie,

nu lanț de regrete

și zid de întrebări.

Ajută-mă să văd viața

ca pe o șansă și nu ca pe o sentință.

Ajută-mă să simt că trăiesc,

chiar și când plâng.

Fă-mă să înțeleg

că nu sunt osândit să sufăr,

ci ales să devin,

prin suferință:

mai luminos,

mai adevărat,

mai al Tău.

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.