"Cu capul în nori"
Cu capul în nori,
Mă regăsesc din nou această dimineață.
Aparent am uitat unde e pământul,
Deoarece calc pe o pufoasă albeață.
Pas cu pas, îmi ghidez drumul,
Prin plapuma de nori, din cer.
Dar am făcut o greșeală...
M-am uitat în jos, de sus.
Nu mi-a fost frică,
Din contră am rămas uimit.
De priveliștea, ce ai mei ochi au captat,
A pământului de jos, ce senin îmi zâmbea.
Deodată, norii au dispărut,
Și m-au lăsat să cad.
Dar eu nu cădeam,
Și totuși mă întrebam.
Ceea ce aud, e alarma mea?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Andrei-Lucian Cantea
Data postării: 18 septembrie 2024
Vizualizări: 300
Poezii din aceiaşi categorie
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
În zadar în engleză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
To no end
In the spring, with the soul vibrating,
We wait for happiness by dreaming,
And in autumn, when hopes die,
We have a cloud left,
We all wait in vain
Happiness that never comes again,
Cradling just a fleeting dream
At night, the sky is always clear,
We soar with a mad longing for paradise,
But in the chorus we see that it was still a dream.
We all wait in vain
Happiness that eludes us
And in the soul they sift bitterly
Thoughts that deceive us,
In vain will we beg,
We will wait in vain
Happiness we always want,
They are no longer coming!
We all wait in vain
Happiness that eludes us
And in the soul they sift bitterly
Thoughts that deceive us,
In vain will we beg,
We will wait in vain
Happiness we want so much
They are no longer coming!
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
În zadar în engleză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
To no end
In the spring, with the soul vibrating,
We wait for happiness by dreaming,
And in autumn, when hopes die,
We have a cloud left,
We all wait in vain
Happiness that never comes again,
Cradling just a fleeting dream
At night, the sky is always clear,
We soar with a mad longing for paradise,
But in the chorus we see that it was still a dream.
We all wait in vain
Happiness that eludes us
And in the soul they sift bitterly
Thoughts that deceive us,
In vain will we beg,
We will wait in vain
Happiness we always want,
They are no longer coming!
We all wait in vain
Happiness that eludes us
And in the soul they sift bitterly
Thoughts that deceive us,
In vain will we beg,
We will wait in vain
Happiness we want so much
They are no longer coming!
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)