"Cu capul în nori"

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

Azi vântul trece iar prin crânguri,

Şoptind povești ce nimeni nu le știe,

Iar pașii mei se pierd printre amurguri,

Lăsând în urmă poezie...

Ce vină poartă timpul că se duce?

Ce vină are omul că iubește,

Când dorul arde-n inimi ca o cruce,

Şi tot ce e frumos se risipește?

Rămâne glasul unei clipe de pe urmă,

Un cânt pierdut ce-n zori se va sfârși,

Pârdalnica iubire-n suflet scurmă,

Știind că nimeni nu mă va iubi...

Cum să-nfloresc, când sufletul îmi plânge,

Şi fiecare floare pare-un rămas bun?

Se rupe-n mine gestul ce ajunge

Să doară mai adânc ca tot ce spun…

Mi-e dor de-o lume care nu mai vine,

De glasul tău ce-n inimă-mi intra,

Acum, doar stelele vorbesc cu mine,

Și-mi spun că te-au văzut altundeva.

Mă-nvăluie tăcerea ca o rană,

Ce n-a primit nicicând vreun leac divin,

Şi simt cum trece clipa cea vicleană,

Pe lângă mine, fără vreun destin.

Deghizați călăi dezbracă lăcomia 

Bufoni captivi de faimă și avere,

Corozivi și cronici ignoră sărăcia 

Oamenilor ce le a încredințat putere

Anesteziați din fașă expun extravaganță 

Intr un fals balet își desenează vina,

Sunt hoți cu stil și eleganță 

În timp ce fură, ei nu trag cortina

Dantela cea fină demonic estompează 

Un chip grotesc caustic deformat,

Ridicol ..! ,Creatura fascinează 

Conduce oameni , și o face delicat

Asediați de boală , lacrimi , neputință 

Oameni ce cred și cer o vindecare

Faraonic sunt împinși in neființă,

Cagula sufletului , devine alinare

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.