Starea de grație #4#

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

simt fiecare strop de apă
arzând pe pielea mea
şi rând pe rând se tot usucă
din vina ochilor ce-ascund
privirea ta

mai știi
că nici fantasmă nu mai sunt
şi fără de atingeri
chiar mă poți atinge
iar hainele-mi se rup
și n-am nici armă
să te opresc de mă dezbraci
până la sânge

simt oxigenul dintre buze
înfulecând magnetizat distanţe
şi-atât de-aproape-ţi simt privirea
încât lumina
se transformă-n gloanţe

aici
acum
oriunde
mă vrei ca pradă-n gândul tău
îmbraci cătușele
ce-n chin îți leagă trupul
şi-aștepți să vină rândul meu

secundele îți taie firul rațiunii
pe care mal suntem
infern sau rai
şoaptele mele trăirile îți scaldă
şi-acum într-un moment
doar eu
sunt tot ce ai

scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu  să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare

sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii

...

precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

                ☆

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!

Curg pârâiele-înapoi, 

Din pământ spre ceruri plouă, 

Curcubeie cad puhoi, 

Să hrănească stropi de rouă. 

Urcă rodul înspre ram, 

Zi și noapte-i numai soare, 

Flori de gheață am la geam, 

Și zăpadă sub picioare. 

Munții urlă spre câmpie, 

Ca-nceput oaia să-i pască, 

Toamna mulge vin din vie, 

Pui de oameni să hrănească. 

Păsări au muțit în brad, 

Cântă zilnic numai iarba, 

Iezi se-mpiedică și cad, 

Că le crește-ntruna barba. 

Ceru-și plouă stele-n lac,

Peștii zboară prin lumină,

Cocoșii pe garduri tac, 

Zorii dorm lângă găină.

Se înclină plopii-n jos,

Pământul în spate-l țin,

Norii stau fără folos, 

Și privesc cum plouă lin. 

Din fântână iese fum,

Și-l adună-n poală vântul,

Casa urcă-n sus pe drum,

Căci sub ea plânge pământul.

Lumea-ntoarsă-i tot la fel,

Cu durere și cu bine,

Scrisă-n tainicul pastel,

De condeiele divine, 

Că de-ar fi să curgă-ntruna,

Peste munți și ape cerul,

Omul iar strivi cununa, 

Și iar frânge tot misterul. 

Cum e să cânți 

Privind frunzele cum coboara

Pe patul sufletelor moarte

Si cum chipurile lor grăbite 

Lasă in urmă lacrimi

Curgând, fierbinte...

Cum e să cânți 

Lovind podeaua albă 

Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.

Cum e să cânți 

Asteptand ca cineva, cândva, să te audă 

Si sa ți se alăture, plângând?

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasium

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Pedante Lehrer

Und harte Prüfungen...

Und heute lässt du mich erschaudern

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend! –

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen –

Heute bin ich nicht mehr ich selbst

Und mein Verstand tut weh...

Ich will nichts mehr -

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen... –

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Du hast mich in die Welt gegeben

In den schweren Wellen,

So blasiert...

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend!

De ce tu crezi că ești mai bun

Decât colegul de lângă tine,

Când cei din jur nu văd nimic

Să fi făcut ceva ce-ți aparține

Mereu repeți că știi ce faci

Și ajutor nu ceri la nimeni,

Greșești dar nu te-oprești

Și vina o arunci pe semeni

Simțim la tine doar mândrie

Pe care o arăți pe unde treci,

Ne spui că tu le știi pe toate

Ne minți și în minciuni te-ntreci

Nu știi ce-nseamnă modestia

Și lauda-i mereu în gura ta,

Te crezi a fi un bun exemplu

Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa

Te superi când ți se spune

Că adevărul este doar unul,

Te lauzi numai cu ce fac alții

Și te-npănezi precum păunul

Cu toate-acestea stai pe scaun

Când toți în tine văd o nulitate,

Iar să sperăm într-o schimbare

Există o infimă...probabilitate!

După ce au plecat bunici,
lucrurile au început
să se roage singure.

Fântâna
— nu pentru apă —
pentru glas.

Eu vorbesc cu scaunele goale,
cu farfuria care așteaptă
o mână ce nu mai vine,
cu ceasul
care se oprește
ori de câte ori îmi aduc aminte.

Mi-au lăsat un alfabet de gesturi:
cum să tai pâinea drept,
cum să taci fără să rănești,
cum să iubești
fără să ceri dovadă.

Când obosesc,
îi aud cum merg
prin mine —
îngeri fără aripi,
cu spatele ușor aplecat
de-atâta lumină trăită.

Și-atunci înțeleg:
nu moartea usucă fântânile,
ci dorul.
Dar dorul, dacă-l ții curat,
îi aduce inimii
o apă nouă.