Starea de grație #4#

cât aș vrea să fiu
în al tău pustiu
malul mării dulci
spălat de ploaie

flacară de-amor
pot să mă cobor
să-ți dau jos amarul
ca pe-o straie

vânt aș fi de vrai
din câmpii de mai
să te țin în zbor
pe ani-lumină

iar de cazi curând
piatră pe mormânt
m-aș clădi de-a pururi
lângă tine

simt fiecare strop de apă
arzând pe pielea mea
şi rând pe rând se tot usucă
din vina ochilor ce-ascund
privirea ta

mai știi
că nici fantasmă nu mai sunt
şi fără de atingeri
chiar mă poți atinge
iar hainele-mi se rup
și n-am nici armă
să te opresc de mă dezbraci
până la sânge

simt oxigenul dintre buze
înfulecând magnetizat distanţe
şi-atât de-aproape-ţi simt privirea
încât lumina
se transformă-n gloanţe

aici
acum
oriunde
mă vrei ca pradă-n gândul tău
îmbraci cătușele
ce-n chin îți leagă trupul
şi-aștepți să vină rândul meu

secundele îți taie firul rațiunii
pe care mal suntem
infern sau rai
şoaptele mele trăirile îți scaldă
şi-acum într-un moment
doar eu
sunt tot ce ai

îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu

și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard 
complet în flama
iubirii cardinale

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean

şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet

Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa 
și-a apei.

Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.

Te rog,
te rog să nu mai vii, 
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald 
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.

compoziție muzicală

pentru

orașul de aur pierdut.....

bătăile ritmice ale tobelor,

nu înăbușă

salvele de tun

în onoarea

regilor antici.

 respirație artificială

pentru  răsăritul lui aten-oraș

readus la viață...

nefertiti încrezătoare

trece, ca o boare,

pe străzile din piatră,

flancate cu falnice

case.

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Pe malul iazului m-am așezat

Sub un copac cu umbra deasă,

O undiță în larg am aruncat

Și-aștept să pun ceva în plasă

De-acasă am plecat în zori de zi

Să prind un loc mai bun pe baltă,

Am pus o râmă neagră în cârlig

Mă uit atent să văd când pluta saltă

În stânga, dreapta mulți pescari

Ce vor să prindă peștele cel mare,

Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii

Iar o combină treieră grâul copt în zare

Pe ceru'albastru fără pic de nor

Se vede soarele strălucitor ce frige,

La umbră beau un ceai răcoritor

Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige

Mă uit la nada pusă de pescari

Ca peștele să vină la momeală,

Schimb râma cu bobul de porumb

Și-arunc încet fără să fac greșeală

............................ .

Orele trec fără nicio captură

Și vine seara cu ceva răcoare,

M-aștept ca peștele să tragă

Acum când nu mai este soare

Deodată văd cum pluta umblă

Coboară-n jos și se ridică-n sus,

E semn că nada peștele o gustă

Și-i place, ce în cârlig am pus

Când văd că pluta e sub apă

Înțep rapid să nu îmi scape,

Țin undița puternic între brațe

Și mulinez rapid tăind din ape

Emoția o simt cum mă cuprinde

Și îmi șoptesc, e mic sau mare,

Sunt răbdător, întind și relaxez

Și văd cum sare apa, atât de tare

Ușor, ușor se-apropie de mal

Un crap trofeu, cum n-am văzut,

Îl cântăresc, ținându-l în mincioc

Și-l liberez, după o poză și-un sărut

Seara am revenit voios acasă

Știind ce multe am de povestit,

Și chiar de nu am pești în plasă

Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!

In zbor lin se joaca pasari,

Calatoare spre taramuri calde

cu iz royal.

Deasupra norilor,lasa

in urma suparari!

Din sinceritate in fidelitate,

inspre tot ce e moral.

Domnita apare in gand

cu solutii la arbore,

Una dintre amante ale mortii

ramane la pamant.

Renunta la daruri magice

pentru a ei parere!

Recolta de iubire pe viitor

fiind un alint.

Casnicia vine cu abundenta

de cunostinta,

Nu se accepta interes sau bani.

Se ia in considerare

mesaje de credinta,

Viclenia diavolului ramane

in trecutul printre ani.

Dragostea apare in paradis

ca prin magie,

Vine de la sine si nu

se poate stapanii.

Ramane in trecut casa

ce ridica sabie!

Calatoresti spre viitor

cu puritatea inimii.

Când vorbele mor devin șoapte

Cuvintele-s prea grele..

Totuși au viață rătăcită și seacă

Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!

Lacrimile mele ți le-am dat toate,

Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,

Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,

Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,

Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!

Iubirea sosește iar în portul,

De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,

Iubirea-mi să fure,

E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!

(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)