Și galopând aievea...
îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu
și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard
complet în flama
iubirii cardinale
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Mick Lorem
Дата публикации: 13 февраля 2023
Просмотры: 783
Стихи из этой категории
Cand uit s-aștern uitarea
De-ai ști ce greu mi-e uneori
Seara când uit s-aștern uitarea
Și gândurile-mi fac din noapte, zi
Și nu-mi auzi nicicum chemarea.
Mi-atat de dor de ochii tăi căprui
Atât de dor de glasul tău cu haz
De al tău vin cu gust amețitor
Atât de dor, că timpului îi cer răgaz...
Și îți gust vinul dulce în gând
Cu dor flămând... cu sufletul tremurând
Și cer clipei să stea nemiscată
Să mă mai bucur de ce a fost odată.
Un pahar cu vorbe dulci
Hai să bem
un pahar cu vorbe dulci
și după ce ne amețim
trecem la tărie
pe bază de iubire.
Dacă ne doare capul
luăm limonadă,
ne trezim
și începem din nou
cu un pahar cu vorbe dulci.
(All rights reserved)
Sfaturile unui gând
Înot printre ani
încercând să găsesc o cale
către ziua de ieri.
Îmi prind visurile
în mrejele unui mâine nedefinit.
O amintire din trecutul îndepărtat
mă cuprinde cu putere de mână.
Ar vrea să mă strecoare
în grădina mirifică a lui „Ieri”.
O iubire ce și-a găsit împlinirea
îmi mângâie inima
îndemnând-o să iubească din nou.
O deziluzie îmi smucește gândurile,
îmi insultă iubirile din trecut.
Privesc absentă la circul din mintea mea.
Un gând firav, timid,
se ascunde după un val de iubire
ce caută să-mi inunde sufletul.
Îi zâmbesc ștrengărește
pentru a-l încuraja.
Mă privește cu neîncredere,
dar nu se ferește din calea mea.
Îmi trimite idei, speranțe,
imagini ale unei posibile iubiri.
Îl cert fără convingere,
căci știu că sunt o „victimă” sigură..
Mă lasă să țip,
să îl dojenesc,
să îl resping,
știind că deja îl iubesc.
Îi cer să îmi mărturisescă
cărui iubit o să mă dăruiască.
Mă cuprinde cu drag
și mă povățuiește
să aștept, cu răbdare, în prag
până ce iubirea mă găsește.
Distanta dintre noi
Apus frumos de vara
Parca ar fi prima oara
Am în minte zeci de gânduri
Dar m am pierdut printre rânduri
Când vine vremea sa pleci
Și palmele mi s reci
Și sufletul mi e gol
Și o sa mi fie dor
Dar sa te întorci te aștept
Căci inima ce mi bate n piept
E doar a ta, numai a ta
Iubire, pentru totdeauna
Și atunci când o sa vii
Și privirile se vor întâlni
Zeci de pomi vor înflori
Iar noi vom fi din nou copii
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Spre sfârşit…
Desculţ printre leşuri umane,
Tresalt la un icnet de viaţă,
Mârâie un mort la ale mele ciolane,
Carnea-i se scurge de pe mâini, de pe faţă.
Sub tălpi, oase se sfarmă,
Tremură viermii sub ele,
Luna trage să adoarmă,
Vârcolacii urlă la stele.
Pe cruci tolăniţi ca în baruri,
Demonii sânge rece consumă,
Vântul adie în valuri,
Aducând mirosuri de ciumă.
Holbaţi şi cu spume la gură,
În biserici se bâlbâie popi,
Moartea se plimbă-n trăsură,
Sfinţii se ascund pe sub gropi.
Plouă cu foc şi tămâie,
Trâmbiţe răsună-n bolta cerească,
Din soare o lumină verzuie,
A început livid să lucească.
Cand uit s-aștern uitarea
De-ai ști ce greu mi-e uneori
Seara când uit s-aștern uitarea
Și gândurile-mi fac din noapte, zi
Și nu-mi auzi nicicum chemarea.
Mi-atat de dor de ochii tăi căprui
Atât de dor de glasul tău cu haz
De al tău vin cu gust amețitor
Atât de dor, că timpului îi cer răgaz...
Și îți gust vinul dulce în gând
Cu dor flămând... cu sufletul tremurând
Și cer clipei să stea nemiscată
Să mă mai bucur de ce a fost odată.
Un pahar cu vorbe dulci
Hai să bem
un pahar cu vorbe dulci
și după ce ne amețim
trecem la tărie
pe bază de iubire.
Dacă ne doare capul
luăm limonadă,
ne trezim
și începem din nou
cu un pahar cu vorbe dulci.
(All rights reserved)
Sfaturile unui gând
Înot printre ani
încercând să găsesc o cale
către ziua de ieri.
Îmi prind visurile
în mrejele unui mâine nedefinit.
O amintire din trecutul îndepărtat
mă cuprinde cu putere de mână.
Ar vrea să mă strecoare
în grădina mirifică a lui „Ieri”.
O iubire ce și-a găsit împlinirea
îmi mângâie inima
îndemnând-o să iubească din nou.
O deziluzie îmi smucește gândurile,
îmi insultă iubirile din trecut.
Privesc absentă la circul din mintea mea.
Un gând firav, timid,
se ascunde după un val de iubire
ce caută să-mi inunde sufletul.
Îi zâmbesc ștrengărește
pentru a-l încuraja.
Mă privește cu neîncredere,
dar nu se ferește din calea mea.
Îmi trimite idei, speranțe,
imagini ale unei posibile iubiri.
Îl cert fără convingere,
căci știu că sunt o „victimă” sigură..
Mă lasă să țip,
să îl dojenesc,
să îl resping,
știind că deja îl iubesc.
Îi cer să îmi mărturisescă
cărui iubit o să mă dăruiască.
Mă cuprinde cu drag
și mă povățuiește
să aștept, cu răbdare, în prag
până ce iubirea mă găsește.
Distanta dintre noi
Apus frumos de vara
Parca ar fi prima oara
Am în minte zeci de gânduri
Dar m am pierdut printre rânduri
Când vine vremea sa pleci
Și palmele mi s reci
Și sufletul mi e gol
Și o sa mi fie dor
Dar sa te întorci te aștept
Căci inima ce mi bate n piept
E doar a ta, numai a ta
Iubire, pentru totdeauna
Și atunci când o sa vii
Și privirile se vor întâlni
Zeci de pomi vor înflori
Iar noi vom fi din nou copii
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Spre sfârşit…
Desculţ printre leşuri umane,
Tresalt la un icnet de viaţă,
Mârâie un mort la ale mele ciolane,
Carnea-i se scurge de pe mâini, de pe faţă.
Sub tălpi, oase se sfarmă,
Tremură viermii sub ele,
Luna trage să adoarmă,
Vârcolacii urlă la stele.
Pe cruci tolăniţi ca în baruri,
Demonii sânge rece consumă,
Vântul adie în valuri,
Aducând mirosuri de ciumă.
Holbaţi şi cu spume la gură,
În biserici se bâlbâie popi,
Moartea se plimbă-n trăsură,
Sfinţii se ascund pe sub gropi.
Plouă cu foc şi tămâie,
Trâmbiţe răsună-n bolta cerească,
Din soare o lumină verzuie,
A început livid să lucească.
Другие стихотворения автора
Cei numiți în șoaptă
Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.
Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.
Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.
Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.
Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.
Pustiu...
Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.
Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.
Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
În palme
toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare
voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări
...
în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu
Ce-ar fi dacă...
Ce-ar fi dacă am privi
cum își aruncă noaptea-n ape
lumina hainelor de zi,
cum printre șoapte
tainele-i preface
albeața norilor în gri?
Tot urmărind a zilei crimă,
am fi zărit cum la hotar,
văzduhul capătă rugină,
cum își îneacă
înfiorându-se stelar
coroana de lumină.
I-am fi lăsat pe-a umbrei cale,
pașii ce ne-au rătăcit
și-l auzim șoptind în vale
cum unduind privirea lunii
lacul tremură agale,
iar de mâini se vor uni
povestind tăceri cu ochii
în acest contur de noapte
până zori se vor ivi,
îți întreb furia sorții:
ce-ar fi dacă...
ne-am privi?
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Cei numiți în șoaptă
Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.
Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.
Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.
Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.
Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.
Pustiu...
Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.
Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.
Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...
Senzație
te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri
te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri
În palme
toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare
voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări
...
în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu
Ce-ar fi dacă...
Ce-ar fi dacă am privi
cum își aruncă noaptea-n ape
lumina hainelor de zi,
cum printre șoapte
tainele-i preface
albeața norilor în gri?
Tot urmărind a zilei crimă,
am fi zărit cum la hotar,
văzduhul capătă rugină,
cum își îneacă
înfiorându-se stelar
coroana de lumină.
I-am fi lăsat pe-a umbrei cale,
pașii ce ne-au rătăcit
și-l auzim șoptind în vale
cum unduind privirea lunii
lacul tremură agale,
iar de mâini se vor uni
povestind tăceri cu ochii
în acest contur de noapte
până zori se vor ivi,
îți întreb furia sorții:
ce-ar fi dacă...
ne-am privi?
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.