Și galopând aievea...
îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu
și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard
complet în flama
iubirii cardinale
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Mick Lorem
Дата публикации: 13 февраля 2023
Просмотры: 764
Стихи из этой категории
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Aripi de foc
Aripi de foc
S-au nascut
Dintr-o flama de iubire
Si tu sufletul mi-l alini.
Ma imbratisezi, ma saruti
Iar inima mea arde
De parca ar fi prima data
Cand iubesc.
Daca flacara nu se va stinge
Promite-mi sa ramai mereu
Asa cum esti tu
Bland, elegant si iubitor.
În ochii tăi
Îchii tăi albaștri găsesc alinare,
În părul tău, o dulce senzație.
Ești grijulie și atentă, deși nu merit,
Cu fiecare gest mă faci fericit.
Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,
Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.
În brațele tale mă simt mereu în siguranță,
Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.
Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,
Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.
Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,
Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.
Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,
Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.
Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,
Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.
Toamna plânge
Toamna plânge, plâng și eu cu ea...
Cad frunzele, cad lin din copaci
Inimile noastre cad și ele în gol,
Un gol nesfărșit
Pe care nu îl mai putem evita.
Toamna plânge, plâng și eu cu ea și fără putere,
Rămânând goală
Ai luat totul cu tine cănd ai plecat,
Iar eu am rămas aici, cu toamna care plânge și plâng și eu cu ea...
Pentru asta trăiesc
În clipa în care te-am văzut
Durerile au trecut
Atunci când te văd zâmbind
Știu că ești perfectă
Pentru că ești iubită
Mi-ai dat aripi când credeam că mor
Wow chiar ești ca un drog
Așa că nu mă lăsa te rog
Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada
Îmi amintesc mereu
Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu
Și de aceea te iubesc
Și îți vorbesc
Pentru asta eu trăiesc
Sărbătoare sfântă
Gândul bun nu pleacă din minte
Dacă sufletul nu-i dă un impuls.
Și spiritul momentelor sfinte
Ce aduce cu sine al inimii puls.
Atmosfera creată în jurul familiei
Oferă darul de preț la care visăm.
Împreună aducem omagiul veseliei
Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.
Luminițele vii și mirosul de vanilie,
Și dulciurile cu gust de scorțișoară,
Noaptea sfântă memorată în Biblie,
Toate dau iubirea care ne înconjoară.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Aripi de foc
Aripi de foc
S-au nascut
Dintr-o flama de iubire
Si tu sufletul mi-l alini.
Ma imbratisezi, ma saruti
Iar inima mea arde
De parca ar fi prima data
Cand iubesc.
Daca flacara nu se va stinge
Promite-mi sa ramai mereu
Asa cum esti tu
Bland, elegant si iubitor.
În ochii tăi
Îchii tăi albaștri găsesc alinare,
În părul tău, o dulce senzație.
Ești grijulie și atentă, deși nu merit,
Cu fiecare gest mă faci fericit.
Sfioasă și dulce, ești o comoară rară,
Te-am pierdut o dată, n-o voi face a doua oară.
În brațele tale mă simt mereu în siguranță,
Împreună, dragostea noastră mereu va rămâne aprinsă.
Aș vrea să-ți spun în fiecare zi cât de mult te iubesc,
Să-ți arăt că pentru mine ești tot ce contează.
Fiecare moment petrecut alături de tine e o binecuvântare,
Cu tine, dragostea mea nu cunoaște limite.
Tu mereu îmi vei aparține, iubita mea micuță,
Te ador dincolo de cuvinte și te voi iubi o veșnicie.
Să ne clădim împreună o întreagă împărăție,
Tu și cu mine, pentru totdeauna, într-o iubire nebună.
Toamna plânge
Toamna plânge, plâng și eu cu ea...
Cad frunzele, cad lin din copaci
Inimile noastre cad și ele în gol,
Un gol nesfărșit
Pe care nu îl mai putem evita.
Toamna plânge, plâng și eu cu ea și fără putere,
Rămânând goală
Ai luat totul cu tine cănd ai plecat,
Iar eu am rămas aici, cu toamna care plânge și plâng și eu cu ea...
Pentru asta trăiesc
În clipa în care te-am văzut
Durerile au trecut
Atunci când te văd zâmbind
Știu că ești perfectă
Pentru că ești iubită
Mi-ai dat aripi când credeam că mor
Wow chiar ești ca un drog
Așa că nu mă lăsa te rog
Ochii verzi ca iarba și pielea albă ca zăpada
Îmi amintesc mereu
Cum m-am îndrăgostit de tine ca de un zeu
Și de aceea te iubesc
Și îți vorbesc
Pentru asta eu trăiesc
Sărbătoare sfântă
Gândul bun nu pleacă din minte
Dacă sufletul nu-i dă un impuls.
Și spiritul momentelor sfinte
Ce aduce cu sine al inimii puls.
Atmosfera creată în jurul familiei
Oferă darul de preț la care visăm.
Împreună aducem omagiul veseliei
Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.
Luminițele vii și mirosul de vanilie,
Și dulciurile cu gust de scorțișoară,
Noaptea sfântă memorată în Biblie,
Toate dau iubirea care ne înconjoară.
Другие стихотворения автора
Pe la toamnă iar...
pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze
tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze
se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul
pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul
noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul
stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Rugi
Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa
și-a apei.
Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.
Te rog,
te rog să nu mai vii,
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Cei numiți în șoaptă
Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.
Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.
Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.
Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.
Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.
Haldă de lumini
E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.
E tot aici
c-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbrăcă în neliniști
ca mireasa-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.
E tot aici
cu iz de grații,
un fel de recital din aritmii,
culegeri de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.
Pe la toamnă iar...
pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze
tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze
se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul
pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul
noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul
stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Rugi
Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa
și-a apei.
Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.
Te rog,
te rog să nu mai vii,
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Cei numiți în șoaptă
Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.
Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.
Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.
Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.
Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.
Haldă de lumini
E tot în suflet,
tot clădit grămadă,
un fel de haldă
unde ruginesc lumini,
aici valsează gânduri
între pereți furtuna
și urmele-i dezgroapă
cavoul de-amintiri.
E tot aici
c-un fel de șopot -
dezgolindu-mi câte-o taină
mă îmbrăcă în neliniști
ca mireasa-n albe haine,
mă aruncă-n fum de beznă,
unde-s orbii heruvimi,
să-nfloresc a lor privire
cu o haldă de lumini.
E tot aici
cu iz de grații,
un fel de recital din aritmii,
culegeri de-amețeli uitate,
prăfuind întunecimi.
Tot grămadă,
într-un suflet:
și năluci, și dor, și ură
se-mpietresc în piept cerneală
ca rugina pe sculptură.