Antrenat de gânduri lucii,
rostesc o vagă cuvântare,
strămutată din lăuntru
și-aruncată-n nepăsare.
Fără vreo rimă aleasă,
eu mă joc cu strofa hidoasă,
pe slobode cuvinte încerc
a le strămuta-ntr-un cerc,
cerc străin de vro vorbă sfioasă
sau exprimare fastuoasă.
Năucit de-o simbolică credință,
sunt pătruns de-o minunată stare,
de-o senzuală suferință,
de-o alegorică reprezentare.
În antitetica crezare,
mă lovesc antagonicele cânturi,
îngrozitor arzând mistuitoare
în sufletul împovărat de simple gânduri.
Într-o stare naturală, vă văd pe toți pierduți printre aștri,
rătăciți de scopurile îndepărtaților sihaștri,
dezmierdați de praful fin ce arbitrar se răspândește,
alintați de visul suav ce pătrunzător vă măgulește,
încrezători într-un univers dominat de mișcări vast unduitoare,
asemănate cu valurile, alcătuind stelara mare.
Dar această stare dispare în pustiile abisale,
subminată de concrete lineare
și de rezultate marginale,
ce suprimă încet-încet granițele imaginare.
Într-un logos sfânt,
ne lovim de semnificații
și cădem pe pământ
din maiestoasele constelații.
În căderea năprasnică,
aprig suferim,
aripile ni se frâng
și veșnic amorțim.
Citim din lucrări cu paginile rescrise,
cuprinși de o trează letargie, cu cărțile larg închise,
și ne fălim în a fi conceput o normalitate
ce exclude controverse și fraze încurcate.
Replicile sterpe,
lipsite de erudiție,
se intersectează cu arta
și intră-n contradicție.
Poem este, dar nu și rimă,
mesajul e strident, de-o trivialitate meschină,
simfonia e bolnavă, fără formă în surdină.
Conceptul e antepus plăcerii și durerii,
dând naștere artificialismului creerii.
Se lovesc amărăciunile de fețele noastre explicite,
o deșertăciune a încropirilor nemărginite.
Iar eu, visător din firea mea,
mă leagăn pe-o stea,
unde statornic eul dormea
și trezire nu i se dădea.
