Acum oameni mulţi în stradă,

Acum oameni mulţi în stradă,

Cu toţii manifestează.

Stau în noapte şi ei ţipă,

Spun că de nimic nu au frică.

 

Însă mai târziu în noapte,

Se întâmplă multe fapte.

Protestul degenerează,

Şi mulţi se scandalizează.

 

Jandarmii îi atacă cu pietre,

Şi se iscă violenţe.

Şi dintr-un paşnic protest,

Se transformă în violent.

 

Şi uite aşa dintr-o dată,

Mulţimea e amendată.

Iar cei mai recalcitranţi,

Sunt bătuţi şi maltrataţi.

 

Fiindcă s-au dat cu petarde,

Şi au făcut fapte grave.

Au acum multe dosare,

Şi multe amenzi penale !


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Dorel Marin poezii.online Acum oameni mulţi în stradă,

Дата публикации: 9 февраля

Просмотры: 52

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Oameni de ceramică

Ce reci și duri suntem, 
Oameni de ceramică... 
Strigăm și protestăm 
Si-n ziua de duminică... 
Trăim, dar nu știu pentru ce și cum, 
Gândim, și nu știu dacă are sens să spun 
Ce jalnici am ajuns, 
Ce goi și reci, 
Ce plini de gheață... 
Încât nu știm să tremurăm 
Căci nu mai avem viață... 
Iubirea.... hm, aproape un arheologism devine 
Si mă gândesc: 
Împrăștiați așa, prin lumea de coșmar 
Când sparge-se-vor aceste trupuri 
De ceramică, va curge sânge sau...? 
Hm... Nu prea cred... 
Va curge-n schimb doar praf și scrum. 

Еще ...

O latură uitată

În fiecare zi lucitoare,
cum apare pe cer
ca o fermecare,
visez frumos, visez la soare.
 
Să uit de straturi
ar fi foarte bine,
uite totul cum vine,
într-o singură bucată!
 
Trei momente, ultimul neglijat,
o centime ciuntită,
duplicitate de uscăciune mărită...
Stă, sper, doar azi, iar mâine să plece!
 
Îmi spun: “Nu încerca, e bine”,
dar sub ambalaj mă perisez,
urgisita explodează,
nu mai pot, mă despachetez.
 
Să lupți, să înfrunți roci,
podișuri, văi, câmpii;
sub aceste ștreanguri și furci,
cu munți de vată te joci.
Еще ...

Ultimul zeu

Din întuneric ia avânt,
Doar în cuvinte sfânt,
Un imbold energetic,
Indusul sincretic,
Dintr-un cuprins inform,
Pe un nor diform,
Ultimul răsunet,
Cu unde, cert, desuet tunet.
 
“Unde s-au dus toate câte
Trebuiau să m-aștepte?”,
O întrebare, de nedumerire,
Dă din el să se deștepte.
 
În această gângurită spaimă,
O ultimă întrupată dramă
Încă mai caută căi drepte
Printre zăbrele de diamante sterpe,
De o calmă beznă încorporată
În temnița aceasta înfundată.
Mai ai un singur dar,
Un final, mohorât Tartar.
Еще ...

În descensiune de optici

Pălea un amurg violaceu.
Sub retina albă ca o perlă,
Un cusur incisiv, mai mereu,
Vedea în cuvânt de seară o gherlă.
 
Castelul, un inert șirag de turle,
Coroana, geometrie de tăblărea,
În descensiune de optici nule,
Eroticul nocturn părea o vergea.
Еще ...

Afară plutește o frunză

Afară plutește o frunză brună,
Într-o manieră profund bizară;
Ca o sirenă pală, își desfășoară
În totalitate nervurile-i pe-afară.
 
Dansează precum o curtezană
Și din complezență-mi spune
Cât pot să se arate ele de bune,
Farmecele adulatei sale stăpâne.
 
Eu dau din cap și amorțesc o clipă,
Iar micuța zburătoare tot încearcă,
Încearcă a mă determina solemn parcă
Să deschid geamul ce ne-ncearcă.
 
Șovăi, înclin pe ea să nu-nțeleg
Și o rog de-a dreptului să plece
Înapoi în lumea sa fadă și rece,
Gândul său nu are a mă petrece.
 
Ea-mi, ea îmi aude ca printr-un vis
Vorbele sfidătoare, de-o trufie mare;
Și, fără reținere, urcată-n mană de zare,
Se preschimbă-ntr-o fecioară seducătoare.
 
Îmi privește până în adânc ochii
Ce gravitează pe formele sale fine.
Simt, simt că nu mă mai pot abține
A nu-i asculta chemarea cum vine.
 
Mă apropii de oblon cu încetul
Și dau cu dinadinsul a-i deschide
Zăvorul încleștat de plante morbide,
Cotropite de omizi roșii și larve palide.
 
C-un aer fragrant, c-o voce suavă,
Mi-se-arată din ce în ce mai rugătoare
Să reprim cu de-o mai fățișă ardoare
Fereastra interpusă, despărțitoare.
 
Undeva înăuntru, sunt încă treaz,
Voiesc sincer a nu mă mai preface,
Dar ceva necontrolat în mine zace,
Dorință goală, năzuință de farmece.
 
Și totuși, cu greu, izbutesc să mă opresc,
Să îngheț asemenea unui corp de stană;
Și acum, încep, cu un ascuțiș de pană,
Să cos plăgile ce dor, malițioasa-mi rană.
 
Mă deștept, privesc cu atenție zâna:
Acum mă crecetează-n chip diferit.
Dintru o râvnă de neasemuit,
Chiar și senzualitatea i-a pierit.
 
Globii ei, scurgânzi, ca de ceară,
Se dilată în fel monstruos.
Pe chipul său tern și hidos,
Rânjet de dinte galben, scorțos.
 
Corpu-i, diform, văros, solzos,
Mă-nfioară acum cumplit.
Și realizez cu intensitate, subit:
Din vrajă, cu totul m-am dezmeticit.
 
Îmi retrag mâna înfrigurată,
Mi-o-ncălzesc în a batistei pânză.
Și privesc, fără vreo scuză,
Cum afară plutește o frunză.
Еще ...

Viaţa de albină-i grea,

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

 

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

 

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

 

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

 

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

 

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

 

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Еще ...