Oraşul trandafirilor fără pereche,
Oraşul trandafirilor fără pereche,
La mine în oraşul meu,
Mi-a aduc aminte tot mereu.
Cum străzi imense paralele,
Erau frumoase şi aveau pavele.
Şi pe frumoasele alei aveam castani,
Erau bătrîni, dar ninşi de ani.
În parcuri şi pe străzi aveam,
Frumoase bănici unde stăteam.
Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,
Şi trandafirii aveau mirosul lor.
Şi străzi frumoase dar iluminate,
Cu lampadare vechi şi suspendate.
Şi lumea aceia simplă o priveam,
Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.
Era o lume atît de simplă dar cinstită,
Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.
Şi seara pe faleză în port mergeam,
Pe bancă stam, famfara o ascultam.
Şi încet vapoarele spre port veneau,
Veneau la dană unde ancorau.
Acest frumos oraş a fost şi este milenar,
Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.
Acest oraş a fost şi încă este,
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Dorel Marin
Дата публикации: 7 февраля 2023
Просмотры: 737
Стихи из этой категории
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Vă mulţumesc ,prieteni!
Vă mulţumesc ,prieteni!
Că des mă criticaţi.
Vă mulţumesc ,prieteni!
Prin asta voi nu mă uitaţi.
O ură - mă înalţă,
O invide-mi dă speranţă.
Tot binele vi-L doresc
Prieteni ,eu vă mulţumesc!
Pentru asta sunteţi daţi-
Să criticaţi ,s-apreciaţi.
Pentru tot ce mi-aţi făcut-
Vă promit :n-o să vă uit!
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Să ne-amintim!
Mă plimb prin țara unde m-am născut
Prin locuri atât de minunate,
Și recunosc că sunt un patriot convins
Care-a trăit și zile întunecate
În astă țară a fost comunism
O perioadă bună pentru unii,
Ce ne-au supus la multe cazne
De am ajuns de râsul lumii
Întăi de toate și peste tot era partidul
În frunte cu coducătorul mult iubit,
Iar prin județe secretarii de partid
Dictau ce le cereau șeful din răsărit
Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi
Așa numita clasă muncitoare,
Care a construit și cultivat pământul
Ca să avem cu toții puțină bunăstare
Dar tot ce produceam se exporta
Și-n țară rămânea mult prea puțin,
Mâncarea se dădea doar pe cartelă
Iar să găsești câte ceva era un chin
Ce se-ntâmpla atunci în lume
Nu se spunea pe radio și televizor,
Nimic prin ziarele locale și naționale
Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor
Dar cel mai grav era că ne-au furat
Acel sfânt sentiment de libertate,
Și pentru care în "89 ne-am revoltat
Plătind cu sânge pentru demnitate
Azi din păcate cu greu ne amintim
De cei ce au murit pentru dreptate,
Foarte puțin am învățat din jertfa lor
Și-n țară este multă...nedreptate!
Război și durere!
Ceva frumos aș spune pentru voi
Acum pe seară, l-apus de soare,
Dar cum să scrii când e război
Chiar la hotare și lumea moare.
Deschid tv-ul, moartea o văd
Pe sticlă arătată prin filmare,
Nu, nu este film și doar prăpăd
Și peste tot e plânset și teroare.
Vreau să-l închid să schimb canalul
Nu mai suport să văd să simt așa durere,
Pe voi eu vă implor să fluierați finalul
Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.
Puterea El v-a dat-o să faceți bine
Nu să ucideți ființe nevinovate,
Așa că încetați s-aveți inimi haine
Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.
Vă adunați și discutați încontinuu
Dar nu să ne feriți de foc și arme,
Și să decideți care dintre voi e primu',
Și toți s-aveți portretul pus în rame.
Pe noi, voi credeți că ne păcăliți
Și moartea o lăsați să ne adune,
Dar nu uitați că veți fi pedepsiți
Pentru ce ați făcut în astă lume.
Așa că evitați pedeapsa Divină
Și puneți capăt acestui război,
Nu spuneți că alții poartă vină
Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!
Vă mulţumesc ,prieteni!
Vă mulţumesc ,prieteni!
Că des mă criticaţi.
Vă mulţumesc ,prieteni!
Prin asta voi nu mă uitaţi.
O ură - mă înalţă,
O invide-mi dă speranţă.
Tot binele vi-L doresc
Prieteni ,eu vă mulţumesc!
Pentru asta sunteţi daţi-
Să criticaţi ,s-apreciaţi.
Pentru tot ce mi-aţi făcut-
Vă promit :n-o să vă uit!
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Другие стихотворения автора
E lună Martie, a primăverii lună,
E luna Martie, a primăverii lună,
E luna, în care păsările încep să vină.
Şi florile în grădină, să înflorească,
Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.
E luna când, se dăruieşte în dar o floare,
Pentru femei, această lună îi sărbătoare.
Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,
Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.
La doamne, domnişoare, mame şi surori,
Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.
Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,
El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ca azurul îi ai mamă.
Părul tău frumos şi negru,
Chipul tău de pus în ramă.
Mâinile tale firave,
Inima blândă şi bună.
Sufletul tău bună mamă,
El e bun de pus la rană.
Ştiu mamă că ai plecat,
Sus la ceruri ai zburat.
Îngerii au venit de sus,
Şi te-au dus la Domnu Sfânt.
De când ai plecat la ceruri,
Zi de zi eu te visez.
Şi mă rog la tine Doamne,
Sărutând multe icoane.
Cu moartea mă întâlnesc în grabă
Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.
Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.
Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.
Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.
Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.
Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !
Această zi, de Sfântul Valentin,
Această zi, de Sfântul Valentin,
Este împrumutată, de la un popor străin.
La noi România, iubirea e pecete,
Seducătorul şi faimosul Dragobete.
Acel fecior, român mereu el este,
Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.
Cu al său năucitor mereu surâs,
Pentru el, Valentin e doar un fâs.
De-ar fi să am, chiar multe fete,
Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.
Pe toate, le-aş iubi din plin,
Azi, chiar de Sfântul Valentin.
Azi, în această zi de Sfântul Valentin,
Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.
Fie brunetă, blondă sau roşcată,
La toate le oferă cadouri ei îndată.
La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.
Pe mulţi români din România,
Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .
De două ori, pe an acolo ei se duc,
La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.
Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,
Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.
Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,
Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.
Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,
Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.
Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,
Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.
Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,
Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.
Că în România, a fost o perioadă în care,
Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.
Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,
Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.
Pentru că în România, a venit o criză mare,
Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.
Încet, încet, românul tot a fost înfometat,
Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.
Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,
Să dea producţie ,mare pentru ţară.
Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,
El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.
Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,
La noi democraţia, trebuie să apară.
Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,
Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.
Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,
Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.
În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,
El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.
Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,
Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.
Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,
Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.
Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,
De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.
Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,
Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.
Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.
Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.
El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,
Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.
Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,
Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.
La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,
Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.
Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,
Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !
E lună Martie, a primăverii lună,
E luna Martie, a primăverii lună,
E luna, în care păsările încep să vină.
Şi florile în grădină, să înflorească,
Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.
E luna când, se dăruieşte în dar o floare,
Pentru femei, această lună îi sărbătoare.
Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,
Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.
La doamne, domnişoare, mame şi surori,
Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.
Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,
El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ca azurul îi ai mamă.
Părul tău frumos şi negru,
Chipul tău de pus în ramă.
Mâinile tale firave,
Inima blândă şi bună.
Sufletul tău bună mamă,
El e bun de pus la rană.
Ştiu mamă că ai plecat,
Sus la ceruri ai zburat.
Îngerii au venit de sus,
Şi te-au dus la Domnu Sfânt.
De când ai plecat la ceruri,
Zi de zi eu te visez.
Şi mă rog la tine Doamne,
Sărutând multe icoane.
Cu moartea mă întâlnesc în grabă
Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.
Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.
Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.
Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.
Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.
Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !
Această zi, de Sfântul Valentin,
Această zi, de Sfântul Valentin,
Este împrumutată, de la un popor străin.
La noi România, iubirea e pecete,
Seducătorul şi faimosul Dragobete.
Acel fecior, român mereu el este,
Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.
Cu al său năucitor mereu surâs,
Pentru el, Valentin e doar un fâs.
De-ar fi să am, chiar multe fete,
Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.
Pe toate, le-aş iubi din plin,
Azi, chiar de Sfântul Valentin.
Azi, în această zi de Sfântul Valentin,
Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.
Fie brunetă, blondă sau roşcată,
La toate le oferă cadouri ei îndată.
La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.
Pe mulţi români din România,
Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .
De două ori, pe an acolo ei se duc,
La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.
Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,
Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.
Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,
Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.
Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,
Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.
Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,
Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.
Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,
Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.
Că în România, a fost o perioadă în care,
Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.
Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,
Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.
Pentru că în România, a venit o criză mare,
Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.
Încet, încet, românul tot a fost înfometat,
Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.
Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,
Să dea producţie ,mare pentru ţară.
Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,
El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.
Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,
La noi democraţia, trebuie să apară.
Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,
Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.
Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,
Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.
În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,
El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.
Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,
Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.
Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,
Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.
Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,
De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.
Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,
Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.
Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.
Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.
El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,
Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.
Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,
Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.
La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,
Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.
Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,
Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !
Acolo în penitenciare,
Acum ori nici odată,
La fund la PSD le este lată.
Vor merge, cu toţi acum se pare,
Acolo, cu toţii în penitenciare.
Acolo, lor de acum le este locul,
Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.
Şi după ani, de criză şi de aşteptare,
Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.
Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,
Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.
Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,
Cu toţii, să ajungă în penitenciare.
Că au suferit, de frig şi foamete românii,
Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.
Ei au maşini şi vile şi avere mare,
Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.
Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,
Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.
Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,
Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.
Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,
La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.
Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,
Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.
Şi clopotele acolo, într-una să le bată,
De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.
Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:
Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare !