Nu mă mai căuta,

Ai vrut să-mi vezi şi lacrimile,

Dar nu ţi-am oferit plăcerea

Zâmbeam,

Chiar dacă mult prea grea era durerea.

Ai vrut să-ţi cad în genunchi,

Să te rog să rămâi, să nu pleci,

Zâmbeam,

În loc să plâng cu lacrimi grele şi reci.

Ai vrut să tânjesc după iubirea ta,

Cu toate că-mi venea ades să plâng...

Zâmeam,

Vezi...Lacrimi nu mai curg!

Ai vrut să mă vezi jos la pământ,

Dar uite, mă înalţ tot mai sus,

Şi zâmbesc,

Suferinţa nu m-a răpuns!

Și iar la tine îmi este gândul ,

Doamna mea cu ochi căprui 

Aș da orice pe lumea aceasta 

Să-ți gust ale tale buze moi .

Privirea ta îmi dă fiori 

Te uiți la mine și eu mor ,

Te joci cu mine fără nici o rușine 

Iar eu sufăr în nedumerire .

De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?

Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?

Vino lângă mine dragă 

Să-ți ascult inimioara 

Aceasta tace ,e o lașă

Nu recunoaște că mă vrea 

Însă tremura ,și-i place 

Că o ating numai pe ea 

Nu știu câte inimi vei mai frânge,

Dar vine clipa-n care vei plânge.

Și lacrimi grele vor cădea pe foi,

Din dorul celor ce-au plecat din noi.

Când jocul tău va fi doar amintire,

Vei înțelege prețul din iubire.

Că orice suflet rupt și părăsit

Îți lasă-n urmă-un drum necucerit.

Căci roata vieții se întoarce-n taină,

Și-n jurul tău va crește a sa haină.

Durerea-i lecție, iar timpul, sfetnic bun,

Să-nveți iubirea fără să răpun’.

Скажи мне, любишь ли ешё?
или любовь прошла как день ненастный?
Кто подставляет тебе теперь плечё?
и кто с тобой теперь несчастный?

Скажи мне, любишь ли ешё?
или истерики остались в прошлом?
Вся боль что от тебя лилась ручьем, 
и разговоры по ночам о пошлом... 

Скажи мне, любишь ли ешё?
Кого целуешь сладкими губами? 
Кому ты плачишься теперь в плече?
Кого теперь ты балуешь стихами?...

Frumosule soare

Iartă-mă pentru vânt

Iartă-mă pentru întuneric 

Iartă-mă pentru ploi 

Mi-e dor de tine , soare!

Mi-e dor de a ta lumină 

Încerc să te caut 

Dar nici nu te-aud 

Și mă caut și pe mine 

In întuneric mă simt 

Iarna-mi înțeapă fața 

Și lumina n-o mai simt 

Ai rămas o amintire 

O lumină atât de pustie ,

Inimă tremurândă 

Te aștept pân' se usucă 

                  Medussa

„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,

Așa că te rog ca și tu să fi corect.

Să îmi împlinești și mie o dorință,

O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”

"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,

O să îți dau aceea ce tu vrei.

Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,

Pentru această zi, în corpul meu vei exista."

Totul în jur a devenit pur alb...

Și am ajuns într-un loc atât de dalb.

Eram chiar în vârful muntelui Olympus,

Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.

M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,

M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.

I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,

Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.

L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.

“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “

Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,

“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”

Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,

Imediat ce niște treburi termin...

"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"

Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.

Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...

Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.

Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...

Cu Leto, femeia din care în lume am venit.

Mă întreabă pe unde este sora mea,

Deoarece pentru siguranța ei se temea.

Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,

M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...

Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,

Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.

Într-o pădure eu încep a o căuta,

Când văd o femeie ce animale vâna...

Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,

Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,

Buzele ei, păreau moi ca de catifea,

Atât de frumoasă, calculată, concentrată...

M-am apropiat tiptil, ușor,

Am strigat-o încet...cu o voce joasă...

Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.

Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.

“Ce cauți pe aici, dragă zeu?

Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?

Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,

Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”

"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,

Pare că petreci mult timp pe aici,

M-am gândit că poate tu o să știi,

Dacă da, te rog să îmi zici…"

Se apropie cu mult avânt,

Mă ia cu puțină forță de mână...

Și fără vreun alt cuvânt,

Începe a merge fără frână.

De mână, m-a dus pe un vârf de munte,

Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,

Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.

Plângea și nimic nu putea spune...

Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,

Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,

Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...

A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…

De mână m-a dus pe un mic deal...

Deasupra unei sulițe din pământ.

Unde în jur, totul încă părea ireal...

Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...

Degetele ei fine mă țineau atât de bine,

Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,

Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,

Eu o ascultam și tăceam ca un netot.

M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,

Să stăm jos măcar pentru o clipă,

Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,

Simțeam cum o dragoste se înfiripă.

Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,

Eros, care pentru mine a venit.

Părea că era supărat dar fără vreun temei,

Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.

Nimic nu se schimbase, așa am crezut,

Dar când la Daphne m-am uitat…

Numai la ale ei picioare m-am holbat,

Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...

Ea de mine s-a speriat,

Și ușor s-a îndepărtat,

Numai de dorință eram purtat,

Aerul se simțea rarefiat,

Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,

Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,

De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,

Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.

De la dorința mea am încercat să mă rețin...

Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,

Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,

De la ea nu mai pot să mă abțin...

Speriată, ea începe să fugă,

Dar în adâncul ei știe,

Că lumea e prea pustie.

Așa că se decide să se distrugă.

Se transformă într-un prea frumos copac,

Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,

Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.

Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.

Lacrimile mele au umplut râurile și mările,

Rădăcinile ei le-am sărutat,

Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.

Încercând să îmi alin tulburările...

Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,

Un arc și niște săgeți de lemn,

Și un lucru pe care am jurat solemn,

Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.

M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,

Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.

Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,

Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

 E luna Martie, a primăverii lună,

E luna, în care păsările încep să vină.

Şi florile în grădină, să înflorească,

Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.

E luna când, se dăruieşte în dar o floare,

Pentru femei, această lună îi sărbătoare.

Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,

Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.

La doamne, domnişoare, mame şi surori,

Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.

Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,

El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.

Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.

Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.

Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.

A-ul vine de la ANA este numele lui mama,

B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.

C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.

D-ul vine din Donat pentru românul sărac.

E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.

F-ul vine din Furat, România am devastat.

G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,

H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.

I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,

J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.

K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,

L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.

M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,

N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!

O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.

P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.

R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,

S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?

Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,

T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.

U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,

V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.

Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.

Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.

Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,

Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.

Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.

Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.

Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?

Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.

Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.

M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!