Nu mă mai căuta,

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact la ora la care te simțeam cel mai aproape

Precum Afrodita aștepta iubita-și primăvară

Uitând subit de-a iernii lungi povară.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact când doar praful mai avea greutate

La fel cum mă prindeai cândva ușor de mână

Și-mi jurai eterna-ți iubire păgână.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact când vocea ta venea din altă parte

Și, distras, vedeai prin mine-n înstrăinare

Surzind la a mea disperată chemare.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact la ora la care te vedeam cel mai departe,

Dar eu eram în urmă cu jumătatea de oră la care m-ai părăsit.

Clopotele bat – de fapt – la 10 fix.

Ai prins din zbor

Tu vajnic răpitor,

O pasăre rănita, lovită de furtună,

Cu aripile frânte

Ce-și caută refugiul

In cuibul de lumină.

Și-ai reușit atât de bine

Să mă înalți pe culmile iubirii

Pentru ca imediat apoi să mă arunci

În negura uitării.

M-ai învârtit în ritm frenetic

Prin viață printre oameni

Și flori albe cu parfum de dor,

Ca într-un carusel amețitor.

Și pentru-o clipă ai făcut

Din visul meu o viață,

Din viața mea un vis.

Dar vezi tu? 

Încet, luminile s-au stins,

Eu am rămas să mă învârt amețitor

Prin viață, printre oameni

Și flori  cu parfum de dor,

Până când caruselul s-a oprit.

Nu ți-am mai scris de-atâta timp,

Dar te-am păstrat în fiecare apus,

Am luat albastru dintre stele

Și am scris pe cer ce nu ți-am spus.

Simți? De departe, ca-ntr-un vis,

Când mă agit, mă pierd în gând,

Cum te ating cu visul meu

Și te îmbrățișez profund.

Nu știu să-ți spun ce port în suflet,

Daaaar…

Gândește-te la luptele dintre daci și romani,

Te-ai gândit?

Așa simt când știu că iar vei fi departe,

Și că nu voi ști nimic despre tine aproximatiiiiv...

O sută de ani.

Însă știu că, de fiecare dată, îmi apari în vise,

Când mi se face dor,

Și sper ca în această sută de ani,

Să fiu un veșnic visător.

Aș prefera să mor în chin,

Decât să sufăr după tine,

Căci durerea ar curge lin

Dacă tu n-ai vorbi cu mine.

Ar fi ca o cascadă, 

Cascada suferinței,

Iar jos acolo ar tot cade

Lacrimi pline de dorință 

Căci vreau ca să te țin 

În brațe până mor, 

S-adorm cu tine în gând 

M am săturat enorm. 

Și tu să vrei să stai, 

Sa fiu numai a ta. 

Te rog tu să mă ai 

Și nu vei regreta. 

Eu nu vorbesc prostii. 

Ba da, sigur ca da! 

Scriu niște poezii, 

Mă pierd în lumea mea. 

Dar tot ce vreau acum 

Nu s lucruri materiale, 

Ci tot ce vreau acum 

E doar o sărutare. 

Atât de rece sunt 

De când te tot aștept 

Și dacă ai veni 

As arde încet-încet.

Îmi pleacă septembrie cu ploi

Ploi ce mă duc cu gândul la "noi"

Se schimbă vremea în rece din cald

Eu tot cu gândul la tine-am rămas.

Sub cântecul ploii îmi scriu oful

Foșnetul frunzelor îmi alină dorul

Septembrie a trecut pe nesimțite 

Și-a luat cu el și zilele-nsorite...

Îmi pleacă septembrie cu ploi

Să nu-mi doresc să-l aduc înapoi 

La fel cum și tu ai plecat

Doar că... să te-ntorci, mereu am sperat.

Sub cântecul ploii învăț să nu te simt

În orice zi ce o mai am din viață 

Și-n orice clipă-nvăț să nu mă mint

C-ai vrea să vii, să mă cuprinzi în brațe. 

Îmi pleacă septembrie cu ploi,

Memoria cerului se lasă peste noi

Cu stropi de amintire, vis și dorință,

Un cântec ce-"ascunde" o poveste neîmplinită.

Astept, indur,sunt abătut,

Sătul de această nerăbdare.

Ca multă vreme a trecut

Si tu nu îmi apari in zare.

Astept ziua ca s-apună,

Si-apoi noaptea să se scurgă.

Astept să fim iar împreună,

Dar pana acolo-i cale lungă.

Aștept si astept, e in zadar

Nu vreau speranța să dispară.

Aștept ca să te văd iar,

Chiar dacă oceane ne separă.

Aștept si sper că o sa vină,

Acea clipă minunată,

Nu vreau să imi devii străină,

Tu mie-mi ești destinată.