Acum minerii din Vale,

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,

Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.

Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.

Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.

Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.

Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!

Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.

Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.

N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.

Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte 

Dă-ne nouă pâinea 

Cea de toate zilele.

Ajută-ne Doamne să ne îndreptăm 

De la fapte rele

Ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne 

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea 

Sub povara Ta.

O zi frumoasă v-oi avea 

Când soarele și luna

Calea îmi v-or lumina 

De parcă țin cununa 

O zi frumoasă v-a pleca 

Și v-a veni una tristă 

V-or plânge norii după dor

Și luna după mine 

Când soarele se v-a țicni 

V-a lumina în față 

Îmi v-oi topi inima mea 

Și dorul după viață 

Când luna se v-a sătura 

Îmi v-a lua cununa 

Inima se v-a strica 

Ca sticla de oglindă

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Freamăt fin de apă dulce

Lin, încet încet se scurge

Spre apus, spre lungi izvoare

Ape line, curgătoare

Sunet amortiț de vreme

Sunet de izvoare

Pe ici-colo, câte-o gâscă 

Slobode, se scaldă-n pace

Lunecă ușor și cântă 

În cromatice secvențe, 

Sunt ușor stângace 

Crengile adorm în voie

Ghemuite de omături

Picură ușor, timide, nevoite

Vor cu totul să încerce

Vor să se ridice, vor să fie stalagmite 

Marius Ene, 03.12.2024, Polonia