Oraşul milenar
Oraş falnic milenar,
De la Decebal, Traian.
Severin înfloritor,
E oraşul florilor.
În parc vin acum piticii,
Şi se joacă cu bunicii.
Vin în parcul rozelor,
Că îi miros îmbietor.
Şi pe Dunărea cea mare,
S-au făcut hidrocentrale.
Blocuri multe, şcoli, spitale,
Severinu îi ca o floare.
Ori ce aş spune, ori ce aş face,
Severinul mie îmi place.
Că îi oraşul milenar,
De la Decebal, Traian.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Dorel Marin
Дата публикации: 7 февраля 2023
Просмотры: 773
Стихи из этой категории
Povestea
Lumea in care traim este o poveste
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii, de demult,
In jurul focului, noaptea,
Pe tarmul marii.
Copii au crescut si au plecat in lume,
Spre tarmul altei mari,
Unde au povestit ce mai stiau,
Copiilor lor, si tot asa,
Pana au obosit si au uitat.
De atunci umbla de colo colo,
Copii cu copii, batrani cu batrani,
Si se privesc cu neincredere,
Ca-s prea batrani sau prea tineri
Sa se bucure de povestea
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii de demult...
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Cerbul
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
Tu , vânător, tu asasine,
N-ai somn pe zațu acestei lumi!
Câte prăpăstii urcă-n tine,
Ca să dobori, un șoim, pe culmi?
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
O.T.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Povestea
Lumea in care traim este o poveste
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii, de demult,
In jurul focului, noaptea,
Pe tarmul marii.
Copii au crescut si au plecat in lume,
Spre tarmul altei mari,
Unde au povestit ce mai stiau,
Copiilor lor, si tot asa,
Pana au obosit si au uitat.
De atunci umbla de colo colo,
Copii cu copii, batrani cu batrani,
Si se privesc cu neincredere,
Ca-s prea batrani sau prea tineri
Sa se bucure de povestea
Scrisa de un pictor
Si povestita unor copii de demult...
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Cerbul
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
Tu , vânător, tu asasine,
N-ai somn pe zațu acestei lumi!
Câte prăpăstii urcă-n tine,
Ca să dobori, un șoim, pe culmi?
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
O.T.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Другие стихотворения автора
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Astăzi în partea de vest a țării,
Astăzi în partea de vest a țării,
Undeva în apropierea serii.
Un cutremur sa întâmplat,
A fost mic dar nimic nu a devastat.
La o adâncime mică a fost,
N-au fost victime de loc.
Dar sperietura a fost tare,
În Oltenia cea mare.
Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,
Din Mehedinţi și până în Dolj.
Oameni mulți s-au înfricat,
De cutremur ei s-au panicat.
Și cum era apoi de așteptat,
Unda seismică ea sa deplasat.
Și în alte judeţe acesta sa simţit,
Dar nu a făcut pagube, nimic.
Nu a fost de intensitate mare,
Doar cinci virgulă doi grade se pare.
Dar a fost cutremur de suprafață,
Nu a căzut vreun bloc sau casă.
Că de cutremurul era mai mare,
Atunci în aceste judeţe era teroare.
Erau morți, blocuri și case,
Multe de cutremur dărâmate.
Că în Oltenia acum se spune,
Că aceste cutremure nu sunt bune.
Dar fiindcă sunt de intensitate mică,
Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost
Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.
Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.
N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Astăzi în partea de vest a țării,
Astăzi în partea de vest a țării,
Undeva în apropierea serii.
Un cutremur sa întâmplat,
A fost mic dar nimic nu a devastat.
La o adâncime mică a fost,
N-au fost victime de loc.
Dar sperietura a fost tare,
În Oltenia cea mare.
Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,
Din Mehedinţi și până în Dolj.
Oameni mulți s-au înfricat,
De cutremur ei s-au panicat.
Și cum era apoi de așteptat,
Unda seismică ea sa deplasat.
Și în alte judeţe acesta sa simţit,
Dar nu a făcut pagube, nimic.
Nu a fost de intensitate mare,
Doar cinci virgulă doi grade se pare.
Dar a fost cutremur de suprafață,
Nu a căzut vreun bloc sau casă.
Că de cutremurul era mai mare,
Atunci în aceste judeţe era teroare.
Erau morți, blocuri și case,
Multe de cutremur dărâmate.
Că în Oltenia acum se spune,
Că aceste cutremure nu sunt bune.
Dar fiindcă sunt de intensitate mică,
Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost
Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.
Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.
N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.