ОБИТАНИЕ...

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.

Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.

Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.

Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

M-ai invitat la o cafea,
undeva, în colțul unui oraș inventat.
Din căușul palmei
am apucat soarele de un vârf de rază —
un fir subțire de lumină
să-mi ghideze alunecarea
direct spre masa sufletului tău.

Acolo, în penumbră, se macină trei boabe.
Exact trei.
Atât cât trebuie pentru marea fuziune
cu acel singur strop de lacrimă,
extras din fericire.

A durat o întreagă epocă până te-ai decis.
Probabil abia acum, în tăcere,
s-au copt sfericele boabe —
fiecare dintre ele fiind o imensitate ruptă
din universul ochilor tăi.

Privirea ta îmi cuprinde acum întreaga poiană,
o geografie fragilă care abia așteaptă
să te invite la micul dejun al luminii,
în timp ce timpul curge lent în cești,
ca o clepsidră neagră, fierbinte.

Nu ne mai apără nici o platoșă de indici,
nici o cifră nu-și mai ascuți colții aici,
suntem doi ostatici vii,
salvați de parfumul unui amurg concentrat,
lăsând orașul, dincolo de geam,
să se prăbușească steril sub propriul său zgomot.

Dar ceștile se golesc.
Penumbra se retrage, iar poiana privirii se stinge,
lăsându-ne din nou vulnerabili în fața cifrelor.
Și chiar atunci, în tăcerea finală,
fără să spui un cuvânt,
deschizi încet căușul palmei tale
și apuci soarele de celălalt vârf de rază.

O păpușă pricăjită,

De vitregii îngălbenită,

Stătea proptită 

Uitării sortitä..

Din lăuntricul de plastic 

Se aud voci în sarcastic 

Din trecutul ei obscur,

Emana fiori în jur..

Ochii ei încremeniți,

De amintiri păliti,

Roiesc în zumzăit 

În al pendulei ticăit..

Ochii ei vor să grăiască 

Istoria s-o spovedească 

Al unui basm pierdut 

În tenebrul ei trecut..

Sub lumini de răsărit 

Păpușica a grăit!

În a Brizei răsuflare 

Jalea ei din asfințit..

ÎNTREBARE

Trăim crezând că timpul curge,

dar poate noi curgem prin el,

lăsând în urmă

urme pe care nu le mai putem citi.

adevărul nu stă în răspunsuri,

ci în întrebările

care ne țin treji.

Fiecare „de ce”

e o fereastră

spre noi înșine.

Ne căutăm sensul

în lucruri mari,

uitând că existența

se sprijină pe clipe mici

care nu cer explicații.

Poate că libertatea

nu e să alegi totul,

ci să accepți

ce nu poate fi ales

fără să te pierzi.

Și dacă viața

nu are o concluzie,

atunci poate rostul ei

e mersul -

acest drum

pe care devenim

în timp ce trecem.

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Hajó

Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,

Melyik kontinensekre mész most újra,

Mi vár rád a következő úticélodnál?

Hajó, hajó...

Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?

Miért nem figyelmeztettél?

Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?

Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?

Hogyan fogom kitölteni?

Hajó, hajó...

Könnyű voltál, mint a veréb,

Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,

Rájöttem, hogy menned kellett

Így érezted magad

Ezt gondoltad.

Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,

Több vitorlalapból,

Még a horgogodat is felcsatoltam,

Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,

Az óceánnak vannak szeszélyei,

Nem tudod mire számíthatsz,

Amikor felkavar, és minden irányba megráz,

Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,

Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,

Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,

Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,

Vigyázok rád, a szívemben van,

Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,

Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,

(Érvelő hangnemben)

Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,

Két hét alatt meg sem közelítettük,

Ha így gondolod, a te döntésed...

Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,

Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."

A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"

Reumple-mi potirul cu viață,

Descarcă-mi amarul din el...

Sunt cernit de-amiaza-mi ce arde

Și muzica nu mai cântă la fel...

Și dansul din pas mă tot lasă,

Lipsit de imboldul măreț,

Ce sălbatic zvâcnea pe sub piele, mereu săltăreț.. 

Reumple-mi potirul cu zâmbet și râs să mă doară-n ficat 

Ori cu mir să amuțesc scrâșnetul surd 

al nervilor în gardul ghimpat,

Storși de emoții cu ură

De copilul străpuns de cuțit,,

împuns repetat de un altul mascat pe vicleanul perfid...

Reumple-mi potirul din plin cu credință cinstită și vin

Să fie bun, dulce și mult să-i simt gustul în crângul divin

Să mă spele-n potop și furtună, de năravul mirean și pelin,

Să-mi resimt duhul crud,  din zor fraged...

din zenit în nadir...

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.