Ce taină adâncă...
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omu-i o ființă infimă,
Un val ce se pierde-n furtună,
O umbră fără lumină.
Se-nalță cu visuri mărețe,
Dar pașii îi sunt de nisip,
Încalcă porunci și povețe,
Iar fața-și ascunde-n alt chip.
E duhul ce plânge în noapte,
Un strigăt ce nimeni nu-l știe,
Un jar care arde-n tăcere,
Carne și os devenită stihie.
E-un cântec de jale ce trece,
Un șuier ce se-aude în vânt,
Se naște, se pierde, petrece,
Și taina-i rămâne un gând,
Căci lumea îl naște și-l pierde,
Un scâncet ajuns în cuvânt,
Un ecou dintr-o mare de stele,
O umbră ce intră-n pământ.
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omul e-atât de infim,
Un vis risipit printre stele,
O umbră pe margini de timp.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 8 февраля
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 141
Стихи из этой категории
Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Poate la răsărit.
În miezul nopții
Sufletul îmi plânge
Chemarea morții
Încet și sigur din urmă m-ajunge
La fel ca hoții
Mi-ai luat tot și inima-mi plânge
Ți-ai înfipt colții
Sufletul din mine încet se scurge
Mi-am pierdut speranța
Încet mi-am distrus viața
Brusc se lasă ceața
Aștept să vină dimineața
Poate la răsărit îmi recapăt speranța...
Poate îmi reconstruiesc viața
Poate la răsărit totul o să fie bine
Poate la răsărit o să te-ntorci la mine
Sau poate răsăritul este doar un alt apus
Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s
Poate că n-am dreptul să te privesc
Poate că n-am dreptul să te iubesc
Poate că n-am dreptul să trăiesc
Dar am toate drepturile să-nebunesc...
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Simplu ,pentru EA
Ma faci s-aud , doar tu,
Cum bate-n piept motorul.
Crezind ca asta e si altul nu,
Acesta-i viitorul.
Sa stiu ca seara nu-i,
Cind soarele apune,
Fara ca tu sa-mi spui,
Urari de bine.
As vrea sa fiu alaturi,
Sa vad cum ei lucesc.
In ochii tai, de stele vii,
Un DA traiesc.
Somnul psihedelic
Fețe îmbătrânite de război;
cuvinte tăvălindu-se în ură ;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;
a zâmbi ; îngerii care cântă;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapă;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele,speranțele,
visele, fericirea,
ceainicele, orologiile,
continentele, statuile, dinții;
stele din univers.
Cu fețele îmbătrânite,
ei sunt foarte frumoși.
Au un zâmbet perfect.
Sunt câștigători. Râd.
Joacă acest joc al vieții
și al morții până la sfârșit.
Poate la răsărit.
În miezul nopții
Sufletul îmi plânge
Chemarea morții
Încet și sigur din urmă m-ajunge
La fel ca hoții
Mi-ai luat tot și inima-mi plânge
Ți-ai înfipt colții
Sufletul din mine încet se scurge
Mi-am pierdut speranța
Încet mi-am distrus viața
Brusc se lasă ceața
Aștept să vină dimineața
Poate la răsărit îmi recapăt speranța...
Poate îmi reconstruiesc viața
Poate la răsărit totul o să fie bine
Poate la răsărit o să te-ntorci la mine
Sau poate răsăritul este doar un alt apus
Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s
Poate că n-am dreptul să te privesc
Poate că n-am dreptul să te iubesc
Poate că n-am dreptul să trăiesc
Dar am toate drepturile să-nebunesc...
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Simplu ,pentru EA
Ma faci s-aud , doar tu,
Cum bate-n piept motorul.
Crezind ca asta e si altul nu,
Acesta-i viitorul.
Sa stiu ca seara nu-i,
Cind soarele apune,
Fara ca tu sa-mi spui,
Urari de bine.
As vrea sa fiu alaturi,
Sa vad cum ei lucesc.
In ochii tai, de stele vii,
Un DA traiesc.
Другие стихотворения автора
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Tu treci…
Tu treci, și vântul nu mai bate,
O toamnă rece îți doarme sub picior,
Iar ochii-mi hulpavi te străbate,
Și de mirare, și de amor...
Cu grație din coapse miști duios,
Pământul geme închis sub iarbă,
Copacii-și pleacă ramurile-n jos,
Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă.
Pe trupul tău se-ascunde seara,
Ca-ntr-un potir cu vis și scrum,
Iar gându-mi îți sărută ceara,
Topită-n dulcele-ți parfum.
Mi-e inima o frunză răvășită,
Dusă de vânturi în abis,
Și-n ochii tăi, ca-ntr-o ispită,
Se zbate cerul necuprins.
Trec zorii reci prin neguri dese,
Și-n urma ta, poteci rămân,
Pământul reavăn nu-nțelese,
De ce subit respiră cu-n plămân.
Ești dor, ești vifor, ești chemare,
Și-n tine luna-și pierde glasul,
Iar eu sunt lacrimile amare,
Ce îți inundă în urmă pasul.
Spaimă
În toiul nopții, lin tresare,
Cu visul prins într-o năframă,
Sub gene-i lacrimă o floare,
Din ochii mari cuprinși de teamă.
Odaia-i plină de mireasmă,
Focul plânge în surdină,
O stea îi miruie agheasmă,
Pe trupu-i zvelt de balerină.
Mâna-i tremură întruna,
Îi fac vânt și îi dau apă,
Sus pe boltă râde luna,
Până când de zori se crapă.
Gura-i albă ca de cretă,
Peste-o vreme mi-a șoptit:
-Vai ce noapte indiscretă,
Îmi spunea: - Te-a părăsit!
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Tu treci…
Tu treci, și vântul nu mai bate,
O toamnă rece îți doarme sub picior,
Iar ochii-mi hulpavi te străbate,
Și de mirare, și de amor...
Cu grație din coapse miști duios,
Pământul geme închis sub iarbă,
Copacii-și pleacă ramurile-n jos,
Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă.
Pe trupul tău se-ascunde seara,
Ca-ntr-un potir cu vis și scrum,
Iar gându-mi îți sărută ceara,
Topită-n dulcele-ți parfum.
Mi-e inima o frunză răvășită,
Dusă de vânturi în abis,
Și-n ochii tăi, ca-ntr-o ispită,
Se zbate cerul necuprins.
Trec zorii reci prin neguri dese,
Și-n urma ta, poteci rămân,
Pământul reavăn nu-nțelese,
De ce subit respiră cu-n plămân.
Ești dor, ești vifor, ești chemare,
Și-n tine luna-și pierde glasul,
Iar eu sunt lacrimile amare,
Ce îți inundă în urmă pasul.
Spaimă
În toiul nopții, lin tresare,
Cu visul prins într-o năframă,
Sub gene-i lacrimă o floare,
Din ochii mari cuprinși de teamă.
Odaia-i plină de mireasmă,
Focul plânge în surdină,
O stea îi miruie agheasmă,
Pe trupu-i zvelt de balerină.
Mâna-i tremură întruna,
Îi fac vânt și îi dau apă,
Sus pe boltă râde luna,
Până când de zori se crapă.
Gura-i albă ca de cretă,
Peste-o vreme mi-a șoptit:
-Vai ce noapte indiscretă,
Îmi spunea: - Te-a părăsit!
S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.