Ce taină adâncă...

Soţiei

A făcut un tort elen,

Cum nu mai găseşti de fel,

Gustul e de fond de ten,

Iar miros Coco – Chanel!

Reacţie

Soţia mea când e nervoasă,

Face scene şi suspină,

Eu, timid de după masă,

Nu fac decât pantomimă.

La dentist

Mi-am dus soacra la dentist,

Şi-am rămas profund perplex,

Că-acest doctor specialist,

Din gură-i extrase-un DEX.

Comemorare

Furioasă pe răposatul,

C-a strâns-o mereu cu uşa,

I-a făcut incineratul,

Şi-apoi i-a vândut cenuşa.

Efecte

I-am promis tot adevărul,

Când mi-am cunoscut soţia,

Iar de mint să-mi cadă părul,

Şi astfel mi-apăru chelia.

Unui pescar

Plecă-n zori la pescuit,

Vremea bună îl aţâţă,

Nada i s-a potrivit,

Pescui pe mal o fâţă.

Lui Antonio Banderas

Antonio cu barba mare,

Plimbându-se printr-un oraş,

E întrebat de-un oarecare,

Nu ai maestre…Ban de ras!

Romantică

Am invitat-o la Constanţa,

Pe-a mea superbă blondă Tanţa,

Poeme recitindu-i din prezidiu,

Am rămas…Eu şi Ovidiu!

Soţiei

O alintam răţuşca mea,

Ea tăcea, şi-n juru-mi ţopăie,

Dar după nunta pe care-o aştepta,

A început strident să măcăie.

Ispită

Când frumoasa mea blondină,

Se coborî şi ea-n piscină,

Lâng-un june fără barbă,

Apa a început să fiarbă.

Mă zgârâie unghia în gât,

Calul mă paşte în iesle,

Mama îmi vorbeşte urât,

Tata mă-njură prosteşte.

Piticii pe creier dansează,

Morcovul simt până-n rect,

Papa predici falsează,

Subiectul sărăciei e abject.

Musca mă bâzâie în gură,

Caută haleala de ieri,

Pe pâine ung iarăşi untură,

Mă lăfăi ca marii boieri.

M-ai toarnă o bere hangiu,

Măcar să umplu un maţ,

Sătul pentru azi să mă ştiu,

Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.

La tomberon e mare bătaie,

Azi s-a aruncat cu potol,

La o parte de aicea tataie,

Căci sună stomacul a gol.

Nici mâini de stăpân nu mai am,

Să le muşc turbat şi smerit,

Peste lume jugul înham,

Stăpânul mi-a murit subnutrit.

Azi lupt cu frigul din mine,

Cu ierni ce încep să m-acuze, 

Mă-ngheață geruri străine,

Și-mi crapă tăcerea pe buze. 

Sub piele îmi urlă pustia,

Și-n măduvă-mi ninge ușor,

Nămeți îmi încarcă vecia,

Și tâmplele ninse mă dor.

C-un urlet de gheață mă strig,

Dar nu-i mântuire în glas,

Mi-e viața o haină de frig,

Și timpul un sloi ce-a rămas.

Simt trupul o scorbură albă,

Și sufletul – viscol cioplit,

Pe umeri mi-atârnă o salbă 

Din gheață și foc netopit. 

În mine e iarna cea mare,

Un secol de alb clandestin,

Și-n frigul ce-n mine răsare,

Apune un rece destin... 

Sub scârțâit de roți apare dricul, 

Iar din colivă grâul își înalță spicul, 

Din mirosul de tămâie moartea iese,

Și trece popa pe lista de decese. 

Țârcovnicul căzu lovit de streche, 

Și pe la nas e uns cu-aghiazmă veche, 

Un grup de babe aprinde lumânări la ușă, 

Și toți enoriașii îşi pun în cap cenușă. 

Azi clopotul mai bate doar de formă,

Iar lumea-și face crucea ca o normă,

Pe sub odăjdii duhuri mari foșnesc, 

Și la altar doar sfinții se mai spovedesc. 

Pe garduri stau profeți de mucava,

Și te așteaptă ca să le prezici ceva, 

Se vinde mila-n pungi, cu lumânare,

Ca până-n rai smerenia ta să zboare. 

Și dricul merge mai departe-n ceață,

Cu morți mai vechi și vii fără de viață,

Că-n lumea asta plină de căință, 

Doar caii de la dric mai au credință. 

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

----.
Swollen trunk
--...
On pleasure drunk.
...--
Not giving shade
.....
But getting light with shame
--...

...--
Spreading roots,
-----
Scrolling water,
.....
Feeding green,
-....
Turning black
.----
And doping under driving. Abyss.

No light no earth and ground,
All dark all laugh and sound,
Under a silent deafened life,
Under blinding light my thumb sways,
Deep under light I see my wife
Shining black but bright into my eye.

I take a sip of transparent red,
Burdening the ground yet seeking high
Looking up at the sun but laying still
Seeking light, recieving blindness,
Blinding light goes like a pill,
Down the path and up to the leaves
Leaving spring, bringing the fall.

Wooden frame, holding the soft,
Comes from use, from roots down below,
Soft holding the swollen trunk,
The trees giving a blow,
On the drunk trunk down low,
With the alive red flow.

Aș vrea să cred ,

Că mă asteaptă încă 

Căsuța mea din luncă .

E tristă și tăcută ,

Cu ușa încuiată ,

Și lacătul pe poartă .

Perdeaua din fereastră

Ascunde-n ea lumina

Ce intra în casă

în zilele de vară .

Am flori ce râd în geam ...

Si fructe dulci in ram .

Zorele și zambile ,

Lalele , trandafiri ,

Iriși , liliac

Crescute cu mult drag ;

Prietenii de-o vară ,

Meri , caiși , gutui ,

Vișini și cireșe coapte .

Seri și nopți cu lună plină

Greieri , licurici prin iarbă

Magia nopții de vară .

Am un cățel și o pisică ,

În căsuța mea cea mică .

                    T.A.D.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Azi cu nepotul am participat

La un concurs de șah la sat,

Premiul cel mare nu l-a luat,

Pentru că tare prost a judecat

Au fost partide mult disputate

Și unele din ele greu câștigate,

Iar unde a mutat făra-gândi,

Șat mat a încasat cât ai clipi

Ne vom întoarce din nou la joc

 După o analiză a rundelor jucate,

Să apelăm la intelect, nu la noroc

Iar greșelile, să nu mai fie repetate

De la concurs multe s-au reținut

Și mai presus să nu te lași bătut,

Și chiar și-atunci când idei nu-s,

În minte mai există...o mutare-n plus!

Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,

Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,

Ai datoria de-a zbura până la capăt..

Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,

Știu ,lacrimile ți-au secat ades,

Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,

Așa e demn,așa e nobil,

Și chiar de -aripa ți se zbate,

Priveste-n zare și străbate,până la capăt,

Drumul vieții tale,spunând:

Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,

Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..