Protest

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Din liniștea ta am furat ațipirea,

Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,

Vântul și cerul ne știe iubirea,

Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.

Din clipele tale îmi fac adăpost,

Și-mi leg cu speranță visul de tine,

Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,

Iar glasul tău cântă chemări heruvime.

Ești cântec ce curge prin nopți de mister,

Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,

Pășind peste vise, prin umbre de cer,

Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.

În brațele tale se naște un drum,

Din muguri de stele și flori de cuvinte,

Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,

Cerșind nemurirea privirii fierbinte.

Din pulberea serii se țese un vis,

În care iubirea ne poartă prin zare,

Pe tâmple purtăm un timp interzis,

Dar clipele curg ca o dulce chemare.

Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,

Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,

Iubirea ne strânge ca bunul păstor,

Și ne mână ușor printre stele și ape.

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Călăi și călugări la braț hoinăresc,

Focul din iad aseară s-a stins,

Religii și secte subit se unesc,

Tot răul din lume pare învins.

Hotărât, mă împrăștii în alte destine,

Pe pământ plictiseala e mare,

Nimic nu se naște, moartea nu vine,

Și totu-i lipsit de culoare.

Sub iarbă, tăcerea se face mai grea,

Ca un sânge întors în lut adormit,

Respirația lumii abia se mai vrea,

Într-un cerc fără margini, închis, obosit.

Melancolia nu sapă, și iar se-așează,

Ca bruma pe fructul rămas necules,

Și gândul, sub tâmple, încet estompează,

De-atâta prezent fără sens.

Nici iadul nu arde, nici cerul nu cade,

Sunt umbrele toate la fel de cuminți,

În aer plutesc niște zâmbete fade,

A celor plecați să găsească răniți.

Iar eu, risipit în tăceri succesive,

Mă strâng într-un trup tot mai mic,

Pe-un câmp unde clipele, gri și pasive,

Nu nasc și nu mor, doar persistă-n nimic.

Plimbându-mă prin parc discret,

Aud o voce sugrumată de tutun,

"Maestre, hai să-ți fac portret,

Că pentru astăzi e preț bun..."

Mi-e gândul abătut în altă parte,

Mă uit cu coada ochiului la el,

"Sunt prea bătrân de poză frate,

Și prea hidos pentru al tău penel."

Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,

Că - mi era drag de cum eram,

Mă întorc, și apoi cu politețe,

Îi spun doleanța ce-o aveam:

" De ești așa de bun cum zici,

Pictura să mi-o faci din vorbe,

De mă privești portretul ai să-l strici,

Și nici nu te-ncadrezi în norme.

Mi-e fața ponosită și ridată,

Căci mult am plâns în viața mea,

Te rog s-o faci puțin catifelată,

Exact ca-n tinerețe cum era.

Mi-s ochii șterși fără sclipire,

Cu irisul umbrit, nedefinit...

Te rog să-i pui pe cei de mire,

Că îmi erau de albastru infinit.

Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,

Că mult am chinuit și suferit,

Să-i pui un pic de negru, să se vadă,

C-am fost îndestulat și fericit.

Mi-e mâna moale ca de moaște,

Trudită-n grele munci de vulg,

Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,

Când arma-n palmă îmi părea un fulg.

Un singur lucru însă îți mai cer,

Chiar dacă ție ți se pare inutil,

Să-mi pui și suflet... dar la el

Nu schimbi nimic, că-i de copil."

Zorii-mi intră prin perdea,

Mii de sulițe cerești,

Singur stau și beau cafea,

Dar pe masă-s două cești.

Două scaune-s în casă,

Și de asemeni două linguri,

Câte una stă la masă,

Viața oamenilor singuri.

Vântul suflă pe afară,

Singur bântuie prin lume,

Parcă-i viața mea amară,

Ce nu am cui a o spune.

Iar clepsidra molcom curge,

Gongul sună peste ringuri,

Timpu-ncet, încet parcurge,

Lumea oamenilor singuri.

Parcă aud că-n ușă-mi bate,

Îi simt pașii pe podea...

-Tot tu ești singurătate?

Pleacă, du-te, nu mai sta!

Cum e să cânți 

Privind frunzele cum coboara

Pe patul sufletelor moarte

Si cum chipurile lor grăbite 

Lasă in urmă lacrimi

Curgând, fierbinte...

Cum e să cânți 

Lovind podeaua albă 

Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.

Cum e să cânți 

Asteptand ca cineva, cândva, să te audă 

Si sa ți se alăture, plângând?

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

Începe casa să respire greu,

Sub urma pașilor care lipsesc,

Dar hainele, rămân mereu,

Iar eu, în lacrimi le privesc.

Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,

Cu umerii căzuți până-n podea,

Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,

Dar nu mai este acela ce-o purta.

Pe masa mică, un pieptene de os,

Se uită-ntrebător înspre oglindă,

Dar nu apare chipul cel frumos,

Și palma caldă care să-l cuprindă.

Pe raft, o pălărie stă-nclinată,

De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,

Mi-e dor de tine dragă tată,

Și nu găsesc spre tine puntea.

Nimic nu strigă, totul a-nvățat,

Să moară în tăcerea dinăuntru,

La fel și eu, în mine-s cufundat,

Căci puntea simt că e-nlăuntru.

De te-ai întrebat vreodată

Ce-i viața,

Fie in glumă sau serios,

Și chiar de n-ai făcut-o

Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,

Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,

Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva

Și trece neinvitată la o cafea,

Tu spune-i :

Hei moarte,tu știi ce-i viața?

Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,

Repetă-i refrenul urâtei,

Zâmbește-i sarcastic,

Traiește fără teamă

Alungă-ți temerile,cheamă curajul,

Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,

Și nu te mint știindu-te al meu prieten!

(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.