Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 18 декабря 2023
Views: 613
Poems in the same category
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Sufletul neamblanzit
Se lăsase ger cumplit
Peste pământul obosit.
Obrazul cerului pălise,
În cuib trilul amuțise.
Pomul tremură, suspină,
Oblojind a lui tulpină.
Vântul scârțâie pe -o casă,
Suflănd pe ulița sticloasă.
Pașii rătăcesc răzleț,
Fug în grabă de îngheț.
Sub o băncuță degerată
Zăcea umbra nemișcată
Unui ghemotoc blănos,
Ce scâncea după un os,
Scuturat de la frigură,
Cerșea din ochi căldură;
Fețe chircite,iritate
Îl ignorau din vanitate.
Cățelul împietri subit
Cu sufletu-i neămblănzit...
Alchimia visului
Zero-i număr potrivit,
Când nulitatea s-a ivit,
La miez de noapte n-a dormit,
Nici cu mine n-a vorbit.
Un, doi, trei și-au pornit,
Dar târziu s-au tot trezit,
Pe cer stelele-au sclipit,
Și luna i-a tot privit.
Patru stele sclipitoare,
Străluceau tot cu splendoare...
Cinci păsări ne-au cântat ,
Ce frumos au răsunat!
Șase-i ora la moment,
Cu timp în rafinament ,
Iar la geam când am privit,
Soarele a răsărit.
Șapte, opt și mai departe,
Nimeni nu poate răzbate.
Timp frumos, dar s-a oprit
Cum și visul s-a sfârșit.
Între lună și-ntre stele,
Stau visele mele,
În dans cosmic ele zboară,
Nicăieri nu mai coboară.
06.05.24
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Sufletul neamblanzit
Se lăsase ger cumplit
Peste pământul obosit.
Obrazul cerului pălise,
În cuib trilul amuțise.
Pomul tremură, suspină,
Oblojind a lui tulpină.
Vântul scârțâie pe -o casă,
Suflănd pe ulița sticloasă.
Pașii rătăcesc răzleț,
Fug în grabă de îngheț.
Sub o băncuță degerată
Zăcea umbra nemișcată
Unui ghemotoc blănos,
Ce scâncea după un os,
Scuturat de la frigură,
Cerșea din ochi căldură;
Fețe chircite,iritate
Îl ignorau din vanitate.
Cățelul împietri subit
Cu sufletu-i neămblănzit...
Alchimia visului
Zero-i număr potrivit,
Când nulitatea s-a ivit,
La miez de noapte n-a dormit,
Nici cu mine n-a vorbit.
Un, doi, trei și-au pornit,
Dar târziu s-au tot trezit,
Pe cer stelele-au sclipit,
Și luna i-a tot privit.
Patru stele sclipitoare,
Străluceau tot cu splendoare...
Cinci păsări ne-au cântat ,
Ce frumos au răsunat!
Șase-i ora la moment,
Cu timp în rafinament ,
Iar la geam când am privit,
Soarele a răsărit.
Șapte, opt și mai departe,
Nimeni nu poate răzbate.
Timp frumos, dar s-a oprit
Cum și visul s-a sfârșit.
Între lună și-ntre stele,
Stau visele mele,
În dans cosmic ele zboară,
Nicăieri nu mai coboară.
06.05.24
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Other poems by the author
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Epigrame XXVIII
Mie, la scoaterea vol. de poezii
"Firimituri de cuvinte..."
E clar. Acesta-i adevărul...
Precum o spune și autorul,
A vrut să dea mari lovituri,
Dar a făcut doar firimituri.
Meditație la profa de muzică
Mă dusei la ea acasă,
Undeva la demisol,
Ea îmi spune voluptoasă,
Duetul îl repetăm, la sol.
Fata popii
Ca să intre ușor în grații,
Fiindcă avea un chip cumplit,
A făcut des operații,
Şi are popa... chip cioplit.
Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari
M-am îngrijorat puţin,
Domnule epigramist, miop
Căci în poantă n-ai venin,
Iar la muză i-ai pus… Dop.
D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame
Corectezi ce s-a postat,
Şi te crezi gros în penel,
La gramatică constat,
Ești destul de…subţirel.
Dupa ani de căsnicie
s-a stricat căruța...
Ne-am înecat amarul,
Și a pornit dezmățul…
Ea plecă cu armăsarul,
Eu am rămas cu hățul.
Epitaf - Constantin Brâncuși
Aici doarme chiar Brâncuși,
Coloana ne-a făurit,
Deschizând în ceruri uși,
Va trăi la... Infinit.
Concurs de șah
Am nimerit ca oponent,
O tipă c-un decolteu strident.
Cu turnurile m-a atacat,
Și am găsit salvarea-n Pat.
Vecinului
A cam înghițit gălușca,
Prin vecini îi e surghiunul,
Soția trage cu pușca,
Soacra dă cu tunul.
Apropos
Cu pretendenta mă plimbam,
Prin pădure, pe-o cărare...
Şi mă-ntreabă tam-nesam,
Ai ce cară melcul în spinare?
Unui popă afemeiat
L-a chemat la parastas,
Și pe când se înserează,
Popa-i spuse mai retras,
O moliftă... te aranjează?
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Epigrame XXVIII
Mie, la scoaterea vol. de poezii
"Firimituri de cuvinte..."
E clar. Acesta-i adevărul...
Precum o spune și autorul,
A vrut să dea mari lovituri,
Dar a făcut doar firimituri.
Meditație la profa de muzică
Mă dusei la ea acasă,
Undeva la demisol,
Ea îmi spune voluptoasă,
Duetul îl repetăm, la sol.
Fata popii
Ca să intre ușor în grații,
Fiindcă avea un chip cumplit,
A făcut des operații,
Şi are popa... chip cioplit.
Lui Relu Dop - epigramist cu ochelari
M-am îngrijorat puţin,
Domnule epigramist, miop
Căci în poantă n-ai venin,
Iar la muză i-ai pus… Dop.
D-lui Gogu Grosu - grupul Epigrame
Corectezi ce s-a postat,
Şi te crezi gros în penel,
La gramatică constat,
Ești destul de…subţirel.
Dupa ani de căsnicie
s-a stricat căruța...
Ne-am înecat amarul,
Și a pornit dezmățul…
Ea plecă cu armăsarul,
Eu am rămas cu hățul.
Epitaf - Constantin Brâncuși
Aici doarme chiar Brâncuși,
Coloana ne-a făurit,
Deschizând în ceruri uși,
Va trăi la... Infinit.
Concurs de șah
Am nimerit ca oponent,
O tipă c-un decolteu strident.
Cu turnurile m-a atacat,
Și am găsit salvarea-n Pat.
Vecinului
A cam înghițit gălușca,
Prin vecini îi e surghiunul,
Soția trage cu pușca,
Soacra dă cu tunul.
Apropos
Cu pretendenta mă plimbam,
Prin pădure, pe-o cărare...
Şi mă-ntreabă tam-nesam,
Ai ce cară melcul în spinare?
Unui popă afemeiat
L-a chemat la parastas,
Și pe când se înserează,
Popa-i spuse mai retras,
O moliftă... te aranjează?
Revărsare
Mi-e pielea încrețită de la ploaie,
De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,
Din brațe-mi curg torent puhoaie,
Spre coapse și-nspre umerii setoși.
În mine lâncezesc oceanele sărate,
Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,
Ca astăzi să botez fecioare necurate,
Să umble despuiate pe carne și pe sânge.
Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,
Când Luna se îmbracă în femeie,
Și toate venele ca un vulcan erup,
Curgând prin păr în valuri și maree.
Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,
Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,
Dar trebuie să plec grăbit spre stele,
Să sting pe Marte-un foc de paie.
Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,
Că voi aduce un nou potop în lume,
Cu veșnicie și săruturi o încarcă,
Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…