Protest

În noi se macină o taină de odinioară,

Ca-ntr-un altar de foc uitat în frig,

Îți iau sărutul dulce de fecioară, 

Îl pun pe buze și cerului îl strig. 

Iubirea noastră, o rană sângerândă, 

Din care curge lacrimi ne-ncetat,

Ne naște iar, în forma cea mai blândă,

A tot ce-am fost și nu s-a consumat.

Și trec peste noi anotimpuri bolnave,

Cu frunze de ceară din pomi lumânare, 

Și-n palme ne strângem iubirile grave, 

Și apoi, obosiți, le-aruncăm la-ntâmplare. 

Și poate că sensul nu este iubirea,

Nici reîntoarcerea la ce am crezut,

Ci doar să purtăm în pas rătăcirea, 

În drumul din noi, din patimi făcut.

Și poate-ntr-o zi, din cenuși risipite,

Vom coase lumină pe rănile reci,

Și-n doi, ca-ntr-o carte cu foi necitite,

Vom căuta împlinirea pe alte poteci. 

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

În lumea asta plâng femei, 

Amorul dulce când îl frângi, 

Și toate-s flăcări și scântei, 

Dar tu nu plângi, dar tu nu plângi! 

Azi totul este dans și cânt, 

Iar focul arde în serai, 

Mă uit în ochii tăi și plâng, 

Că tristă stai, că tristă stai!

Mi-e dorul greu și ars în piept,

Trist mă frământ fără să ştii, 

Și în nesomn stau și aștept, 

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

Și cerul plânge peste noi, 

Cu picuri mari și sacadat, 

Se duc iubirile puhoi, 

Tu m-ai uitat, tu m-ai uitat!

Ieri pașii mi s-au frânt în drum, 

Iar tu nu ai măcar habar, 

Și-n veșnicia mea de-acum, 

Te caut iar, te caut iar...!

Căci tu ești soare și furtună, 

Și-n visu-mi licări ca o stea, 

Tu iartă dragostea nebună, 

Iubita mea, iubita mea!

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,

Topită-n rugi și-n sânge neînceput,

Iar timpul, ca o veche liturghie,

Se zămislește-n trup de nou-născut.

Sub ceruri albe, îngerii bocesc,

Cu aripi roase de-un blestem tăcut,

Iar omul, mândru, poartă chip regesc,

Căci fără el, geneza n-ar fi început.

Pustii altare gem fără lumină,

Din sfinte vase curge doar noroi,

Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,

Pe pieptul morților cu ochii goi.

Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,

Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,

O lume-nfrântă își trage răsuflarea,

Căzând în somnul morții lângă ele.

Spre răsărit se frânge o tăcere,

O umbră vie-n ziduri scrijelește,

Iar din abis, o zeitate cere,

Să îi slujim cu toți orbește.

Totul în mine e abandon și chemare, 

Un mim îmi latră versul pe scenă, 

Ochii-mi refuză raza de soare, 

Ce scaldă-n lumină o lume obscenă. 

Amorul e mort, altădată-l voi plânge, 

În haos atingerea sa mă scufundă, 

O noapte amară îmi curge prin sânge, 

Și-un an e o zi, și o zi o secundă. 

Mă desfăt uneori mușcând din dezastru, 

Un surâs demodat îmi dansează pe buze, 

În mine trăiesc un nebun și-un sihastru, 

Departe de legile unei lumi prea confuze. 

Fac un salt înapoi, să mă regăsesc, 

Dar văd un nevrednic plin de discipoli, 

Într-o lume în care totu-i drăcesc, 

Iar îngerii sunt decăzuți și ridicoli. 

O dezordine interioară amarnic m-apasă, 

Simt o fărâmă de Dumnezeu în privire, 

Aș lua tot pământul și l-aș duce acasă, 

Să-l hrănesc neîncetat cu iubire... 

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

În văzduh se aude-un cânt,

Dar nu-i pasăre, nici vânt,

Parc-o harpă uriașă,

Plânge-o viață pătimașă.

Curge lin o doină veche,

Sunet straniu, nepereche,

Tot ce mișună se-ntreabă,

De ce zbor îngeri în grabă?

Imnuri plâng deodată-n cor,

O priceasnă despre dor,

Numai eu nu mă frământ,

Fiindcă știu de acest cânt,

Urcă-n sus la Dumnezeu,

Dezrobit sufletul meu.

Aud stomper pe octogon-ul punk
Boom-uri și electroshock-wave
Zzz-uri din trompele elefantului

  Crash pentru corpul uman
    Crah pentru oasele încarnate pentru funcția de susținere
      Haos pentru animale aruncate în tombola de bizar

Bdooh-uri,pompe,tobe

             ,,we are beasts of social drums,,

            Ea a străbătut palate, 

            A mai învățat și carte, 

            Dar ce folos?

            Când ea nu știe,

            Cine-i Împăratul bun? 

            Sora ei e mai prostuță,

            Nu prea pleacă din oraș, 

            Dar ea știe cine-i Domnul,

            Împărat de împărați!

              Ce folos, că pe Pământ

              Tu ești bun și-ți trăiești viața,

              Dacă încă n-ai aflat,

              Cine oare te-a creat?

Azi simt cum anii, ca o apă oarbă,

Îmi spală urmele din ce-am trăit,

Iar de sub tălpi pământul mă întreabă,

Ce nume poartă tot ce-am părăsit.

Pe câmpul mut al vechilor dureri,

Atârnă ceața ca un giulgiu pal,

Și parcă morții, risipiți pe nicăieri,

Își strâng tăcerea într-un lung semnal.

Sunt resemnat, și stau la marginea uitării,

Ca un străjer rămas fără hotar,

Cu tâmpla sprijinită-n țărmul mării,

Și respirația cuprinsă-n fiecare val.

Iar drumul meu, sub pași, se face rană,

Ca o scriptură scrisă încet, de mână,

Pe care o citesc tăcuți, din iarbă, anii,

Cu litere de umbră și țărână,

Și simt cum crește din tăceri cuvinte,

Ca niște muguri rupți din rădăcini,

Ce vă vor spune ce-am pus în morminte,

Și-am îngropat sub veacuri de rușini.

Căci nu doar morții dorm sub iarba grea,

Ci și tăceri pe care le-am zidit,

Iar timpul, ca un judecător, abia

Le-așteaptă glasul încă nevorbit.

De-aceea merg cu pașii tot mai rari,

Călcând peste-o memorie rănită,

Știind că-n urma mea răsar lăstari,

Din fiecare rană nerostită.

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!