Drept cine-o să mă chemi?
drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit
drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori
iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Mick Lorem
Data postării: 16 mai 2023
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 721
Poezii din aceiaşi categorie
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
,,Pe bună dreptate ''
Pe bună dreptate nu te cunosc pe tine,
O umbră ce a fost cândva o siluetă,
Un soare ce s-a luminat pe sine,
Ai fost un bun prieten.
O adiere ușoară de mai a lăsat o greutate în urmă,
A trecut vijelia și a ieșit iarăși soarele,
Un bun tovarăș alături de care am trecut furtuna,
Alături de care s-au liniștit apele.
Și fug oamenii pe lângă mine,întrec momentele pe secunde,
Dar nimeni nu-mi poate fi un prieten așa cum mi-ai fost tu,
Permite-mi să te felicit dragă,
Acum îmi ești un frate bun.
Regina iarnă
Stăteam la geam, oftând...
Când văd ceva alb străbătând
Satul de mult uitat,
În emoții triste pictat.
Apropiindu-se încet, încet,
A trezit în mine un foșnet.
Purta pe cap o coroană,
Parcă era scoasă din icoană.
Am fugit repede afară,
Să văd figura ca de ceară.
Când se uitară ea la mine,
Îi curgeau lacrimi cristaline.
Am întrebat-o cine este,
Iar ea mi-a spus să dau de veste:
Regina Iarnă a venit
Și tot ținutu’ a stăpânit!
Stârniți de vuietul de-afară
Sătenii au început s-apară.
De la mic la mare veneau
Și cu totii se mirau.
Purta o rochie lungă, brodată,
Cu trandifiri înghețați sculptată.
Regina avea așa o energie,
De ziceai că totu-i magie!
Cu trudă și ajutor,
Țesu covor după covor.
Strat de nea imaculat,
Domnind peste-acest regat.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Alte poezii ale autorului
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Rugi
Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa
și-a apei.
Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.
Te rog,
te rog să nu mai vii,
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.
Și galopând aievea...
îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu
și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard
complet în flama
iubirii cardinale
Ca mii de petale
Aleargă-n privire sclipirea de stele,
Din zâmbet sublim se aprinde-o scânteie,
Adoarme durerea și-ți lasă doar vise
Ca mii de petale în flăcări aprinse.
Lacrima-i curge şi seacă-ntr-o clipă,
Suflet se naşte-n privirea topită,
Corola de gânduri umbrește-un mister,
Ca mii de petale scăpate din cer.
Pulsuri de inimi tot bat fericirea,
Cântece sună trezind amintirea,
Imagini prind ochii și dulce te strâng,
Ca mii de petale dansate de vânt.
Admiră de-a pururi cereasca lumină
A ta frumusețe – o zare senină,
Din vise cad îngeri pe-arípi de plăcere
Ca mii de petale cu farmec de stele.
Sunt otrăvit cu serul de lumină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare
sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii
...
precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
Starea de grație #4#
Liniștea mea
balansează pe linia
egal depărtată de-un punct,
acel punct în care aș planta
ceasul ce-anunță eronat
numai secundele,
e unicul ceas
din vina căruia mă trezesc
și unicul punct
din vina căruia te mai pot visa.
Mă-nec în delta buzelor...
mă-nec în delta buzelor
cu-aroma de cafea
în care-ascunzi apusul
roș ca pe-o stafie
atingeri curg cascadă
pe-un gând de catifea
străluminând culoarea
ochilor – câmpie
năuc mă pierd în corul
bătăilor de inimi
mici galaxii pereche
cu foame le înfrupt
aștept ca-n ambuscadă
înflăcărând privirea-mi
fiorii dulci să-mbrace
tot sufletul cu trup
Rugi
Te rog,
te rog să mai rămâi
aprinsă doar pe-o clipă
în vaga nălucire,
să nu te uit
cum uită derutat pustiul
de existența sa
și-a apei.
Te rog,
te rog să n-o învii,
șoptind aceeași vrajă
debusolată-n somn,
să nu mai mor,
albindu-mă-n pelur de rime,
cum noaptea moare
de rugină-n zori.
Te rog,
te rog să nu mai vii,
mi-e liniștea pătrunsă
cu ochii de smarald
și sunt ai tăi,
pe veci pierduți în firea mea
spre-a fi găsiți aievea
niciodată.
Și galopând aievea...
îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu
și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard
complet în flama
iubirii cardinale
Ca mii de petale
Aleargă-n privire sclipirea de stele,
Din zâmbet sublim se aprinde-o scânteie,
Adoarme durerea și-ți lasă doar vise
Ca mii de petale în flăcări aprinse.
Lacrima-i curge şi seacă-ntr-o clipă,
Suflet se naşte-n privirea topită,
Corola de gânduri umbrește-un mister,
Ca mii de petale scăpate din cer.
Pulsuri de inimi tot bat fericirea,
Cântece sună trezind amintirea,
Imagini prind ochii și dulce te strâng,
Ca mii de petale dansate de vânt.
Admiră de-a pururi cereasca lumină
A ta frumusețe – o zare senină,
Din vise cad îngeri pe-arípi de plăcere
Ca mii de petale cu farmec de stele.
Sunt otrăvit cu serul de lumină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare
sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii
...
precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină