Destin

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

M-am temut mereu de clipit,

nu de întuneric —

ci de pierderea unei frânturi

pe care doar ochiul deschis

o poate purta mai departe.

Când clipești,

dispare o parte din lume.

Poate chiar chipul cuiva

care a existat doar o fracțiune

și n-a apucat să fie salvat.

E o moarte măruntă,

fiecare închidere de pleoapă.

Și dacă în acea clipă

cineva ți-a oferit tăcerea lui —

n-o vei mai regăsi.

Așa m-am învățat

să privesc fără sfârșit,

chiar dacă privirea doare,

chiar dacă lumina

îți sapă cearcăne în suflet.

Clipitul e o trădare subtilă.

O absență scurtă,

dar uneori suficientă

să pierzi mâna care te ținea

pe marginea căderii...

De-aceea, te privesc.

Fără pauze. Fără răgaz.

Fiindcă între noi

sunt doar câteva clipe

până la dezastru.

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Singur în raclă, 

Veșnicia aștept, 

Și-o lâncedă faclă, 

Îmi pâlpâie-n piept. 

La cap plânge-un crin, 

Rămas fără apă, 

Îl ud cu-al meu chin, 

Și cerul se crapă. 

Umblă-o fecioară, 

Pe drumul pustiu, 

Și păsări ce zboară, 

Îi strigă că-s viu. 

Cu brațele-ntinse,

Pe vânturi mă frâng,

Și doruri ucise,

În tăcere mă plâng.

Pe tâmple-mi coboară,

Ninsori fără timp,

Și iernii, spre seară,

Îi dau soare la schimb.

Mormântul mă cheamă,

În lunci fără glas,

Și-n suflet cu teamă,

Îi strig, bun rămas…

Dar moartea ezită,

Să-mi cearnă hotar,

Căci umbra-mi albită,

Se-ascunde-n altar.

Singur în raclă, 

Veșnicia aștept, 

Și-o lâncedă faclă, 

Îmi pâlpâie-n piept. 

Avarul

V-am convocat pe toți urgent,

Să vă citesc din testament:

-Defunctul a crezut în Înviere,

Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.

Unui soţ beţiv

Să dispari, îi strigă soaţa,

Căci veniră beat acasă,

N-avu timp să-i vadă faţa,

Dispăru subit sub masă.

Beţivul gospodar

Cu prea mult alcool în el,

Făcea clătite împachetate,

Dar când să pună puţin gem,

A tuşit, şi au ieşit flambate.

Unui inspector - defect profesional

Mă duc la el cu o problemă,

Căci na, se întâmplă orişicui,

Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,

Mă ia la inspectat întâi.

Uneia cu diabet

A vrut Maldive, Bora Bora,

O insulă cu plajă și piscină,

Și-a afirmat în fața tuturora,

Că a ajuns… pe insulină !

Unui agronom

A terminat Agronomia primul,

Şi-i specialist în plante, peste-o mie

Dar stând şomer şi dând cu vinul,

Mai ştie doar… viţa de vie.

Unui “multicalificat”

Se crede tehnocrat gagiu,

Cu facultăţi de anduranţă,

Făcute două pe la Spiru,

Iar pe a treia... la distanţă.

Unui inginer

Ca inginer s-ajungi ai învăţat,

Normal, ca mai toţi tinerii...

Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,

Că tu, faci fiscului inginerii.

Unora 

Văzut-am care-i baiul,

În acest stupid război,

La mine-n ochi e paiul,

Iar bârna e la voi.

Epigrama

E un catren cu versuri aranjate,

Şi de-un motiv sau caracter legate,

Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,

Îţi trebuie şi un pic de carte.

Unuia cu nasul mare

Din nasul tău prea borcănat,

E-o cale atât de lungă,

Că ore în şir a tot durat,

Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.

Unei colege

E un veritabil diamant,

Mulţi îţi zic despre iubit,

Însă, eu îţi spun tranşant,

E un pic neşlefuit.

Unora

Epigrame zeci v-am dedicat,

Ca să vă cuprindă râsul,

Însă după ce le-aţi ascultat,

V-a pufnit deodată plânsul.

Apărare

Eu îţi spun aici pe loc,

Nu mai da cu epigrama,

Că eu n-am umor deloc,

Şi mă năpădeşte drama.

Unuia care critică

De câte ori ne adunăm,

Tot o dai cu critica,

Dar demult noi aşteptăm,

Şi autocritica.

Unui şomer

Tot se-aude aici la ţară,

C-a pierdut multe servicii,

Tenismen e, zic novicii…

Însă el e-un pierde-vară.

Unui pierde-vară

Eu i-am zis că-i pierde-vară,

Însă el m-a combătut,

Şi plecând la muncă afară,

De trei veri, a dispărut…

Unui tată

Ce destin ţi s-a urzit,

Să ai greutăţi cu mii,

Însă nu te-ai chinuit,

Le-ai lăsat pentru copii.

Unui frate

El e frate bun cu mine

Dar necazul când mă paşte

Îl solicit, dar vezi bine…

Parcă nu mă mai cunoaşte.

Uneia cu regim

Ei i s-a prescris regim,

Ceai, infuzii, apă plată,

Dar le-a garnisit puţin,

Cu fripturi şi vişinată.

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

Stiu ca nu-ti plac versurile mele,

Folosesc numele unor femei din carne si oase;

Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,

in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,

Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,

Trebuie sa ai taria unui soldat.  Nu-i vina mea,

Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,

Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna

dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,

arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -  

N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,

Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,

As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,

Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Stând pe un scãunel cu trei picioare,

Te întrevãd, la uşa din cerdac,

Gândindu-te la vremea viitoare

Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...

Şi te gândeşti adesea şi la mine...

Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...

N-auzi plãcutul zumzet de albine,

Nici pasãrea ce cântã prin livezi.

Cu gândul obosit de-atâta trudã,

Cu ochii tãi albaştri şi senini,

Tu cercetezi a zãrii hainã udã,

Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,

Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.

Atâţia nori trecurã peste tine

Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,

Atâtea temeri, zâmbete, suspine

Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!

Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,

Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;

Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:

Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!

Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,

Mã uit acum, din nou, la dumneata

Cum, de pe prispã, intri în odaie,

Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:

De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!

Eu vreau să zbor!

Să-mi smulg din piept tăcerea grea,

Și clipele ce nu mă lasă,

Să rup din vremea ce apasă,

Să slobod viața mea.

Eu vreau să zbor!

Spre-un țărm pe care nu-l cunosc,

Unde durerea nu mai cere,

Să-i dau la suflet mângâiere,

Nu lacrimi fără rost.

Eu vreau să zbor!

Și dacă-ar fi să cad din nou,

Să știu că-n mine mai rămâne,

Un strop de cer, o rugăciune

Ce nu se stinge în ecou.

Eu vreau să zbor!

Din colivia orelor târzii,

Unde suspinul prinde rădăcină,

Și-și face-n pieptul meu grădină,

Din umbre cenușii.

Eu vreau să zbor!

Prin aerul de visuri necuprinse,

Să-mi fie gândul pasăre de foc,

Să zăbovesc în orice loc,

Cu aripi neatinse.

Eu vreau să zbor!

Spre marginea luminii de-nceput,

Unde-nserarea nu mai doare,

Iar timpul curge ca o mare,

Prin pieptu-mi desfăcut.

Eu vreau să zbor!

Și-n visul meu târziu și viu,

Îmi las iubirea să mă frângă,

Ca pe o ramură plăpândă,

Sub cerul arămiu.

Eu vreau să zbor!

Căci doar în zbor mai regăsesc,

Fărâma pură de ființă,

Izvorul cald de biruință,

Din care iarăși cresc.

Eu vreau să zbor!

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.