Epigrame V
Răspuns la epigrama mea
El n-a uitat de a mea epigramă,
Primi-i chiar astăzi telegramă,
Îmi critica gelos soția și amanta,
Dar a uitat ca să mai scrie poanta.
Pețire de la socru
Îl tot îndemna cadâna,
Să vină să-i ceară mâna,
A făcut-o dimineață,
Și-a primit un pumn în față.
Unui inginer constructor
A constatat că podul palmei sale,
Necesită urgent înc-un pivot,
Și din convingeri pur profesionale,
Își mișcă mâna doar din cot.
Unei călcătoare
E aburită zilnic la serviciu,
Dar niciodată n-a cedat,
Și acceptă acest sacrificiu,
Turnând apă-n fierul de călcat.
Unui neînţeles
Mereu când îţi exprimi doleanţa,
Vorbeşti cu ton şi interes,
Vreo două ore nu-ţi mai tace clanţa,
Dar tot nimic n-am înţeles.
Ipohondra
E o minune medicală,
De cancere s-a lecuit,
Dar adevărata-i boală,
E un sindrom închipuit.
Uneia cu diabet,
Mănânci întruna fripturi și ciorbe fine,
Înfuleci prăjituri şi bei sucuri la PET,
Apoi te plângi că nu îţi este bine,
Şi c-o să mori subit de diabet.
Unui macho
Te dădeai cocoş la tine în grădină,
Dar ieri subit frumoasa-ţi concubină,
După un sex nereuşit şi un pahar de ţuică,
S-a hotărât să te numească Puică.
Unui cap pătrat
Ai fost scăpat în cap de mic,
Acuma eşti înalt, sprinţar, voinic
Total recuperat se spune că ai fost,
Dar mă-ndoiesc, căci pari cam prost.
Unui pamfletar
Pamflete ameninţi c-o să ne scrii,
Şi-o să-i înţepi pe toţi din plin,
Dar ai omis un lucru ce îl ştii,
Că doar soţia ţi-i plină de venin.
Poems in the same category
Doar poemele - III
Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.
Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Alegeri imposibile
pare destul de complicat s-o iei de la capăt
fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost
nimeni nu poate să-ți răspundă
la această întrebare esențială
ca să fii pe deplin sigur
pentru că altfel
ar fi tragic
și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată
fără să pui o virgulă
pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată
iubirea
să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747
pe Calea Moșilor
(un fel de seherezada din O mie și una de nopți
în reprezentarea lui Picasso!)
perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf
al planetei Pământ
din dragoste
iar ea
ca toate femeile
să te creadă
ba chiar să și verse o lacrimă
pare la fel de complicat să pui între paranteze
această ecuație
în care moartea e singura necunoscută
altcineva trage dedesubt linia
noi fiind întotdeauna sub linie
un șir de numere iraționale
de adunat sau scăzut
după anumite reguli strict matematice
cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬
Libertate
O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?
Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău
Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală
Fata umbră
lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,
Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac
Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile
mele,
Toate, un scop au
Luna sa ţi-o dau
Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,
Mâna în față ți-o apleci,
Un zâmbet vanezi in mica poveste,
Un zâmbet cauți să culegi
Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci
Un pas neclintit în fată il împingi,
Frica-n ochii se citeste
O ruptura in timp O ruptura in poveste
Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac
Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag
Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format
Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol
M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,
lar pentru sufletele separate, n-a mai existat
cale de întors
Pasul tău cu foc a aruncat
ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat
Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute
M-am întors pe călcâiele tocite
Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,
M-am întors,
Ochii in fata apusului i-am descusut
O floare a înflorit
În timp ce alta s-a ofilit,
Două au crescut la cer,
lar a treia în focul pământului infern
De un pom am prins rădăcini,
lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit
În nemiscatul timpului înțepenit
Te-am privit cum ai zburat
Ciocănitoarea penei mele
Cum în urmă ti-ai lăsat
Vulturul uitat de vreme
Sa ştii, aşteaptă privind la stele
Doar poemele - III
Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.
Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Alegeri imposibile
pare destul de complicat s-o iei de la capăt
fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost
nimeni nu poate să-ți răspundă
la această întrebare esențială
ca să fii pe deplin sigur
pentru că altfel
ar fi tragic
și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată
fără să pui o virgulă
pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată
iubirea
să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747
pe Calea Moșilor
(un fel de seherezada din O mie și una de nopți
în reprezentarea lui Picasso!)
perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf
al planetei Pământ
din dragoste
iar ea
ca toate femeile
să te creadă
ba chiar să și verse o lacrimă
pare la fel de complicat să pui între paranteze
această ecuație
în care moartea e singura necunoscută
altcineva trage dedesubt linia
noi fiind întotdeauna sub linie
un șir de numere iraționale
de adunat sau scăzut
după anumite reguli strict matematice
cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬
Libertate
O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?
Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău
Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală
Fata umbră
lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,
Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac
Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile
mele,
Toate, un scop au
Luna sa ţi-o dau
Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,
Mâna în față ți-o apleci,
Un zâmbet vanezi in mica poveste,
Un zâmbet cauți să culegi
Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci
Un pas neclintit în fată il împingi,
Frica-n ochii se citeste
O ruptura in timp O ruptura in poveste
Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac
Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag
Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format
Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol
M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,
lar pentru sufletele separate, n-a mai existat
cale de întors
Pasul tău cu foc a aruncat
ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat
Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute
M-am întors pe călcâiele tocite
Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,
M-am întors,
Ochii in fata apusului i-am descusut
O floare a înflorit
În timp ce alta s-a ofilit,
Două au crescut la cer,
lar a treia în focul pământului infern
De un pom am prins rădăcini,
lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit
În nemiscatul timpului înțepenit
Te-am privit cum ai zburat
Ciocănitoarea penei mele
Cum în urmă ti-ai lăsat
Vulturul uitat de vreme
Sa ştii, aşteaptă privind la stele
Other poems by the author
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Un singur vers
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
Aseară am scris o poezie,
Avea un singur vers dar nelumesc,
Ceva aidoma unui cânt prelung,
Şi care mă făcea să plâng.
L-am scris c-o picătură de cerneală,
Un strop uitat în călimară,
Şi - o pană albă cu un număr,
Ce am găsit-o undeva pe umăr.
Îți spun ceva ce nimenea nu știe,
E-un vers ce plânge pe hârtie,
Cu lacrimi de-un albastru-violet,
Un fel de sânge de poet.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...