Sentimentul agoniei
Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,
Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,
Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,
Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.
De propria mea catastrofă rămân şocat,
Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,
Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,
Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.
Stingher ca în halucinaţiile nocturne,
Singuratic ca în clipele de regret,
Ating limita negativă a vieţii taciturne,
Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.
Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,
Nimeni să nu îmi mai ţină partea,
Să-mi trăiesc agonia ce vine,
Mână în mână cu moartea.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 октября 2023
Views: 964
Poems in the same category
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper
Gol
Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,
Pictate-n urât de un simț fără de folosuri
Și fără de sens în contururi iluzorii,
Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine
Și fără culori, dincolo de bine și de rău,
Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?
Mai știi? Până și un gol cere un contur
Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..
Și ce poate fi mai matur?
Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate
Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate
Față de un nelipsit continuu al vieții,
Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții
Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,
Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?
Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,
Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese
În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?
Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate
Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.
Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.
Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,
Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.
Oare...
Oare exista fericire
Căci durere... Tot sa fie
Totuși, cred ca fericirea
E doar o noțiune vie.
O noțiune cu speranță
Ce crezi ca este reala
Pentru ca noi, vrem sa credem
Ca tristețea - i momentană.
Dar oare iubirea exista?
Oare este un sentiment?
Dacă i un blestem, o vraja
De undeva... Din orient.
Dacă a fost inventata
De o vrăjitoare,rece
Ce a vrut doar ca sa tina
Oamenii captivi pe veci.
Dar oare ce e credința?
Oare chiar poți crede orbește?
Parca e o anumita parte
Ce oricum, te depășește.
Oare pacea e reala?
Oare chiar poți avea pace?
Cum poți sa stai liniștit
Cand pământul n-are pace??
Cum sa existe iubire!?
Cand atâți copii in lume
Plâng si striga după mame
Pentru ca s singuri pe lume.
Cum poți crede in iubire?
Cand in calea ta se arată
Tot mai multe inimi frânte
Ce erau aprinse odată.
Cum sa existe fericire sau speranța?
Cand atâția oameni spera
Fericire sa primească
Dar ei... Nu au importanta.
Cum sa crezi oare in pace?
Cand in jurul tau războaie
Urlă, prevestesc mereu
O moarte sfâșietoare.
Cum sa crezi ca toate trec?
Cand e răutatea - n floare
Oamenii nu se iubesc
Si așa speranța moare.
COPACUL TRIST
Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…
Sunt singur şi atât de trist...
Nu dorm aproape niciodată.
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,
Ca cel de dăruire-ntreagă...
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!
Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,
Să ard, ca rugul pentru Tine...
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,
Să mă renasc în calm de mare...
Închis
Paradox, în gândurile mele,
Blocat într-un perpetuu lapsus,
Judecat și-nchis în RMN mental.
În repaus, creieru' creează haos,
lichidat pentru posesie ilegală de sentimente,
Viciile nu mai sunt plăcere,
La sentința care parcă mai mult cere,
Reprezintă doar adaos.
Gândul ascuțit,
Lasă craniul cu sechele,
Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,
Păreri de la oameni cu probleme,
Probleme de la oameni cu păreri.
Ceri sfaturi fără încheiere,
Atunci când zilele par sa treacă,
Doar când nu te uiți la ele,
Da' tu tot încerci, micind ochii,
Pierzi scopu' din vedere,
În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,
Plafonat pe caracter fără substrat,
Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.
Denis Poetu' -,,Închis" 2023
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper
Gol
Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,
Pictate-n urât de un simț fără de folosuri
Și fără de sens în contururi iluzorii,
Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine
Și fără culori, dincolo de bine și de rău,
Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?
Mai știi? Până și un gol cere un contur
Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..
Și ce poate fi mai matur?
Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate
Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate
Față de un nelipsit continuu al vieții,
Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții
Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,
Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?
Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,
Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese
În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?
Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate
Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.
Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.
Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,
Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.
Oare...
Oare exista fericire
Căci durere... Tot sa fie
Totuși, cred ca fericirea
E doar o noțiune vie.
O noțiune cu speranță
Ce crezi ca este reala
Pentru ca noi, vrem sa credem
Ca tristețea - i momentană.
Dar oare iubirea exista?
Oare este un sentiment?
Dacă i un blestem, o vraja
De undeva... Din orient.
Dacă a fost inventata
De o vrăjitoare,rece
Ce a vrut doar ca sa tina
Oamenii captivi pe veci.
Dar oare ce e credința?
Oare chiar poți crede orbește?
Parca e o anumita parte
Ce oricum, te depășește.
Oare pacea e reala?
Oare chiar poți avea pace?
Cum poți sa stai liniștit
Cand pământul n-are pace??
Cum sa existe iubire!?
Cand atâți copii in lume
Plâng si striga după mame
Pentru ca s singuri pe lume.
Cum poți crede in iubire?
Cand in calea ta se arată
Tot mai multe inimi frânte
Ce erau aprinse odată.
Cum sa existe fericire sau speranța?
Cand atâția oameni spera
Fericire sa primească
Dar ei... Nu au importanta.
Cum sa crezi oare in pace?
Cand in jurul tau războaie
Urlă, prevestesc mereu
O moarte sfâșietoare.
Cum sa crezi ca toate trec?
Cand e răutatea - n floare
Oamenii nu se iubesc
Si așa speranța moare.
COPACUL TRIST
Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…
Sunt singur şi atât de trist...
Nu dorm aproape niciodată.
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,
Ca cel de dăruire-ntreagă...
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!
Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,
Să ard, ca rugul pentru Tine...
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,
Să mă renasc în calm de mare...
Închis
Paradox, în gândurile mele,
Blocat într-un perpetuu lapsus,
Judecat și-nchis în RMN mental.
În repaus, creieru' creează haos,
lichidat pentru posesie ilegală de sentimente,
Viciile nu mai sunt plăcere,
La sentința care parcă mai mult cere,
Reprezintă doar adaos.
Gândul ascuțit,
Lasă craniul cu sechele,
Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,
Păreri de la oameni cu probleme,
Probleme de la oameni cu păreri.
Ceri sfaturi fără încheiere,
Atunci când zilele par sa treacă,
Doar când nu te uiți la ele,
Da' tu tot încerci, micind ochii,
Pierzi scopu' din vedere,
În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,
Plafonat pe caracter fără substrat,
Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.
Denis Poetu' -,,Închis" 2023
Other poems by the author
Sunt același om …
Sunt acelaşi om în altă lume,
Sunt acelaşi gând rătăcitor,
Mare agitată fără spume,
Rană adâncă în picior.
Am aceiaşi tresărire,
Precum valul spart de stâncă,
Port în mine acea iubire,
Care îngerii o cântă.
Peste iarbă calc apatic,
Sângele a-nceput să-mi fiarbă,
Ochii-mi sunt acum jăratec,
Îmi smulg firele din barbă.
Rup petalele din flori,
Mângâi roua dimineţii,
Peste trup îmi trec fiori,
Şi mă mustră toţi poeţii.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Răutate
O răutate sclipitoare afişezi,
Până şi umbra ţi-i bolnavă,
De atâta calm te enervezi,
Şi savurezi cotidian otravă.
A ta iubire ce-n imnuri o cântai,
Amestec de lacrimi şi ură a devenit,
Roşie de supărare apăreai,
Şi criticai profund tot ce-ai iubit.
Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,
Organizezi în cavouri serate,
Respingi mângâierile blânde,
Şi-accepţi provocări deochiate.
Cu-o şoaptă născută din scâncet,
Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,
Prin lacrima-ţi rimelată,
Te ştergi… dar rămâne o pată.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Sunt același om …
Sunt acelaşi om în altă lume,
Sunt acelaşi gând rătăcitor,
Mare agitată fără spume,
Rană adâncă în picior.
Am aceiaşi tresărire,
Precum valul spart de stâncă,
Port în mine acea iubire,
Care îngerii o cântă.
Peste iarbă calc apatic,
Sângele a-nceput să-mi fiarbă,
Ochii-mi sunt acum jăratec,
Îmi smulg firele din barbă.
Rup petalele din flori,
Mângâi roua dimineţii,
Peste trup îmi trec fiori,
Şi mă mustră toţi poeţii.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Răutate
O răutate sclipitoare afişezi,
Până şi umbra ţi-i bolnavă,
De atâta calm te enervezi,
Şi savurezi cotidian otravă.
A ta iubire ce-n imnuri o cântai,
Amestec de lacrimi şi ură a devenit,
Roşie de supărare apăreai,
Şi criticai profund tot ce-ai iubit.
Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,
Organizezi în cavouri serate,
Respingi mângâierile blânde,
Şi-accepţi provocări deochiate.
Cu-o şoaptă născută din scâncet,
Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,
Prin lacrima-ţi rimelată,
Te ştergi… dar rămâne o pată.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Îndoiala...
Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?
Ce muget anost, peste veacuri ascult.
Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?
Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.
Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?
Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.
Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?
Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.
Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?
Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.