Sunt același om …
Sunt acelaşi om în altă lume,
Sunt acelaşi gând rătăcitor,
Mare agitată fără spume,
Rană adâncă în picior.
Am aceiaşi tresărire,
Precum valul spart de stâncă,
Port în mine acea iubire,
Care îngerii o cântă.
Peste iarbă calc apatic,
Sângele a-nceput să-mi fiarbă,
Ochii-mi sunt acum jăratec,
Îmi smulg firele din barbă.
Rup petalele din flori,
Mângâi roua dimineţii,
Peste trup îmi trec fiori,
Şi mă mustră toţi poeţii.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 698
Poems in the same category
Azi te am
Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August
Uitat in pasii pe nisipul cald
Caci s a racit fiorul pentru tine
S-a stins visarea atator ani…
Azi te am pierdut pe Cerul limped’
Si-n adierea de tarzie vara,
Caci e tarziu si-n inima si-n suflet
Iar timpul a inceput sa nu mai doara…
Azi te am pierdut si te am lasat în urma
Stralucitor , perfect si infinit
Îți multumesc ca-n ciuda atator ani
Inima mi ai hranit!
Cine suntem?
Cine suntem?!
E Simplu...
Eu îți sunt străină
Si tu îmi ești străin.....
Eu te numesc trecut ...
Tu ma numești ruină....
Tu ești notitiile mele
Eu serile de primăvară
Tu ești complicat
Nici eu nu sunt ușoară
Tu ești catastrofa
Eu sunt mereu ceva constant
Eu sunt un vers de o strofa
Tu ești un dictant
Tu ai nevoie de metafore
Eu aveam nevoie de tine ,
Tu crezi în miracole
Eu nu cred în destine
Tu poți iubi
Eu nu pot iubi pe nimeni
Tu poti răni
Eu pot vindeca pe oricine
Rămânem străini,
Deși ne cunoaștem prea bine)
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Prăbușire
Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far
Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă
Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie
Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează
E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire
Cuvinte
Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață
Sau explicații cu subiect lipsind prefață
Cuvinte multe fără sens ajunse-n față
Cele ce au ceva de spus pierind în ceață
Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare
Sau le-nghițim știind răspunsurile goale
Răsar tăcerile cuminți spre întristare
Sufletul strigă către sfinți cerând iertare
Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare
Rămân ascunse printr-e vise la păstrare
Se sting arzând precum o stea câzută-n mare
N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare
Se-adună scrise rănduri triste nerostite
Noian de litere-nvelite zac pitite
Fără lumină-ntre coperțile umbrite
Pe raftul vieții praful timpului le-nghite
Cuvinte strânse între pagini neumblate
Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte
Primind răspuns la întrebări neântrebate
S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate
Într-o zi de vară
Într-o zi de vară
Privirea ta m-a tulburat,
A noastră prima întâlnire,
A fost de neuitat.
Ai perceput ca ești al meu odinioară,
Și eu am înțeles că sunt a ta,
M-ai strâns în brațe într-o zi de vară,
Punându-mi mâna mea în mâna ta.
Stârnit-au-n mine o credere,
Cum n-am simțit până acum,
Dragostea din prima vedere,
Oare ea a fost, sau nu?
Însă apoi tu ai uitat de mine,
Iar eu mă sufocam de lacrimile amare,
Știai ce faci, ca nu e bine !
Dar tot ce noi iubim, peurmă moare.
Când eu plecam te-am acuprins,
Lăsându-mi sufletul să piară,
Ce am numit dragoste, s-a stins,
Cum s-a aprins, într-o zi de vară.
Azi te am
Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August
Uitat in pasii pe nisipul cald
Caci s a racit fiorul pentru tine
S-a stins visarea atator ani…
Azi te am pierdut pe Cerul limped’
Si-n adierea de tarzie vara,
Caci e tarziu si-n inima si-n suflet
Iar timpul a inceput sa nu mai doara…
Azi te am pierdut si te am lasat în urma
Stralucitor , perfect si infinit
Îți multumesc ca-n ciuda atator ani
Inima mi ai hranit!
Cine suntem?
Cine suntem?!
E Simplu...
Eu îți sunt străină
Si tu îmi ești străin.....
Eu te numesc trecut ...
Tu ma numești ruină....
Tu ești notitiile mele
Eu serile de primăvară
Tu ești complicat
Nici eu nu sunt ușoară
Tu ești catastrofa
Eu sunt mereu ceva constant
Eu sunt un vers de o strofa
Tu ești un dictant
Tu ai nevoie de metafore
Eu aveam nevoie de tine ,
Tu crezi în miracole
Eu nu cred în destine
Tu poți iubi
Eu nu pot iubi pe nimeni
Tu poti răni
Eu pot vindeca pe oricine
Rămânem străini,
Deși ne cunoaștem prea bine)
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Prăbușire
Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far
Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă
Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie
Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează
E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire
Cuvinte
Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață
Sau explicații cu subiect lipsind prefață
Cuvinte multe fără sens ajunse-n față
Cele ce au ceva de spus pierind în ceață
Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare
Sau le-nghițim știind răspunsurile goale
Răsar tăcerile cuminți spre întristare
Sufletul strigă către sfinți cerând iertare
Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare
Rămân ascunse printr-e vise la păstrare
Se sting arzând precum o stea câzută-n mare
N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare
Se-adună scrise rănduri triste nerostite
Noian de litere-nvelite zac pitite
Fără lumină-ntre coperțile umbrite
Pe raftul vieții praful timpului le-nghite
Cuvinte strânse între pagini neumblate
Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte
Primind răspuns la întrebări neântrebate
S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate
Într-o zi de vară
Într-o zi de vară
Privirea ta m-a tulburat,
A noastră prima întâlnire,
A fost de neuitat.
Ai perceput ca ești al meu odinioară,
Și eu am înțeles că sunt a ta,
M-ai strâns în brațe într-o zi de vară,
Punându-mi mâna mea în mâna ta.
Stârnit-au-n mine o credere,
Cum n-am simțit până acum,
Dragostea din prima vedere,
Oare ea a fost, sau nu?
Însă apoi tu ai uitat de mine,
Iar eu mă sufocam de lacrimile amare,
Știai ce faci, ca nu e bine !
Dar tot ce noi iubim, peurmă moare.
Când eu plecam te-am acuprins,
Lăsându-mi sufletul să piară,
Ce am numit dragoste, s-a stins,
Cum s-a aprins, într-o zi de vară.
Other poems by the author
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul distin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul distin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.