Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de lucruri vechi cu disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 мая
Added in favorites: 1
Views: 162
Poems in the same category
Aripa de inger
Aripa de înger însângerată de păcate,lupta pentru mine,
Fii cea care mă duce în zbor spre cerul sufletului,
Ajuta-mă sa cunosc trăiri divine,
Sa închid infinitul in mine și să pășesc spre eternitate
Precum lumina unei stele-n noapte..
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Moara
La moara timpului, morar
Sunt angajat pe viaţă,
Să macin clipa, iar şi iar,
Sub piatra-i hrăpăreaţă.
De pe al timpului ogor,
Saci burduşiţi cu clipe,
S-aducă soarta mea de zor,
Prezentu-mi să-nfiripe.
Cu praful clipelor ce-au fost,
Aşa cum fac nebunii,
Să-ncarc, pe urmă, fără rost,
Sacii deşertăciunii.
Şi când recolta s-a-ncheiat,
Din mersul năsăliei
Să urc cu timpul măcinat
În podul veşniciei.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Aripa de inger
Aripa de înger însângerată de păcate,lupta pentru mine,
Fii cea care mă duce în zbor spre cerul sufletului,
Ajuta-mă sa cunosc trăiri divine,
Sa închid infinitul in mine și să pășesc spre eternitate
Precum lumina unei stele-n noapte..
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Prioritatea prostiei
Într-o zi, mergând molatic
Singur, prin localitate,
Întâlni indicatorul
"Proştii au prioritate!"
Îmi veni pe loc ideea
Sã îl smulg de acolo-n grabã;
Dar mã rãzgandi zicându-mi:
"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!
Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã
- Proşti cu crengi, proşti mititei -
Unii nu vor şti vreodatã
Cã e semnul pentru ei!"
Cum rãmase semnul teafãr
- Din motivu-acesta poate -
Nãtãfleţii de tot soiul
Au şi azi prioritate...
De n-aș avea…
De n-aș avea furtună,
Aş sta cu viața la taifas
I-aș împleti cunună,
Pe veci cu ea să fi rămas.
De n-aș avea durere,
M-aș înălța în zbor,
Și-aș plânge de plăcere,
Când trebuie să mor.
De n-aș avea și lacrimi,
Uscat aș fi sub piele,
Şi aș mânca doar patimi,
Privind pierdut la stele.
De n-aș avea dezamăgiri,
Ce tristă mi-ar fi viața,
Aş fi un praf ce nu-l respiri,
O apă ce-și dorește gheața.
Moara
La moara timpului, morar
Sunt angajat pe viaţă,
Să macin clipa, iar şi iar,
Sub piatra-i hrăpăreaţă.
De pe al timpului ogor,
Saci burduşiţi cu clipe,
S-aducă soarta mea de zor,
Prezentu-mi să-nfiripe.
Cu praful clipelor ce-au fost,
Aşa cum fac nebunii,
Să-ncarc, pe urmă, fără rost,
Sacii deşertăciunii.
Şi când recolta s-a-ncheiat,
Din mersul năsăliei
Să urc cu timpul măcinat
În podul veşniciei.
M-aș pierde...
M-aș pierde printre lucruri vechi,
Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,
Să-mi curgă imnuri prin urechi,
Când geme și surâde anotimpul.
M-aș pierde noaptea-n asfințit,
Pe-un țărm atins de marea calmă,
Și pe ascuns să fiu în zori pețit,
De scoicile ce le-am cules în palmă.
M-aș pierde-n liniștea din gând,
Sub cerul pal, cu luna tristă,
Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,
Să știu că plânset nu există.
M-aș pierde-n ploaia ce tresare,
Ca un refren ce încă mă adună,
Să văd cum cade peste mare,
O lacrimă din vechea mea furtună.
M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,
Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,
Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,
Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.
M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,
În dansul frunzelor cu freamăt lung,
Și în străfundul codrilor apatici,
Tristețea lumii noastre s-o alung.
M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,
Din munții vechi cu frunți de piatră,
Să-mi las acolo ura și năpasta,
Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.
M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,
În sfânta taină a legilor străbune,
Și-n praful clipelor ce vor veni,
Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.
Other poems by the author
În mine…
În mine vorbesc și azi despre tine,
Deși pustietatea mă străbate,
Iar cel mai rău îmi este când e bine,
Și toate lacrimile-mi sunt uscate.
În mine sângele-ți mai curge încă,
Deși în clinici mi se caută o venă,
Să îmi trateze rana ta adâncă,
Rămasă ca un corp străin în genă.
În mine pe furiș mai simt săruturi,
Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,
Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,
Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.
În mine îți șoptesc aiurea bună seara,
Deși sunt plin de gesturi imprudente,
Sunt condamnat pe veci să port povara,
Și cicatrici din infantile accidente.
În mine zorii mușcă cu silă din amurg,
Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,
În care n-am avut puterea să ajung,
În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ca pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
În mine…
În mine vorbesc și azi despre tine,
Deși pustietatea mă străbate,
Iar cel mai rău îmi este când e bine,
Și toate lacrimile-mi sunt uscate.
În mine sângele-ți mai curge încă,
Deși în clinici mi se caută o venă,
Să îmi trateze rana ta adâncă,
Rămasă ca un corp străin în genă.
În mine pe furiș mai simt săruturi,
Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,
Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,
Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.
În mine îți șoptesc aiurea bună seara,
Deși sunt plin de gesturi imprudente,
Sunt condamnat pe veci să port povara,
Și cicatrici din infantile accidente.
În mine zorii mușcă cu silă din amurg,
Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,
În care n-am avut puterea să ajung,
În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ca pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.