Mă ajută Dumnezeu

Care din voi firește,

Ar putea satura,

Cu pâine și cu pește,

Pe atâția și atâția.

Atunci la nunta mare,

Când vin nu mai era,

Din apa aceea multă,

Miracol el făcea.

Bolnav de ești

Și crezi cu adevărat 

Cu tine este Domnul...

De boală ești scăpat.

Bolnav ologul care

Dorea a se scalda,

Să scape de durere.,

Pe el îl aștepta.

Credința-i importantă,

Ea te-ajuta mereu,

Să ai mereu aproape,

Pe bunul Dumnezeu .

Primește în inima ta,

Pe cel care-ți poate da...

El este acela care ,

Îți poate da.., nencetat..

Tot ce vrei cu adevărat.

Ne poartă o grijă mare,

Este bunul Dumnezeu.

Nu se supără pe noi,

Este gata de-a ierta..

Orice cerem el va da..

Ne așteaptă în turma lui,

In RAI este casa lui.

Vrea să ne scape de rău,

De aceea tot mereu,

Ne așteaptă să-l primim,

Din inimă sa-l iubim,

Și să-i cerem nencetat,

Toate sa i-le dăm lui,

Să avem pacea Domnului.

Crinul e o floare,

Bine mirositoare.

Este floarea ta.

Sfânta Maria.

Ai adus în lume,

Cel cu mândru nume.

Pe ISUS HRISTOS,

Pruncul cel frumos,

Nouă să ne dea,

Mântuirea sa.

Doamne îți mulțumim,

Doamne te iubim.

La măicuța ta,

Vrem a apela,

Să ajute mereu 

Atunci când e greu,

Crinul să ne fie,

Mare bucurie.

Dacă dis de dimineață,

Afirmi lucruri cum ar fi:

Eu sunt bine cuvântat,

Sunt energic, motivat,

Sunt puternic, sănătos,

Sânt om bun, sunt om frumos,

Sânt în pace, fericit,

Creator și iubitor,

Bun și recunoscător 

Protejat și susținut,

Cu-ncredere în Dumnezeu,

Și în mine.. echilibrat,

Calm prezent și relaxat,

Înțelept, smerit, căci eu...

Sunt miracol asta-s eu,

Capabil și genial,

Toate mi sunt un mare dar,

Sunt doar aste câteva...

Cei bine a le repeta,

Să mărim vibrația,

Cu acele lucruri bune,

Care de acum, să ne-ndrume.

Doamne ce ai recomanda,

Copiilor noi a da...

Indrumandumare-i... sfatul care,

Părintele-n veci îl are .

Pe acesta îl învață...

Ce înseamnă dragostea,

Să-i știm să-i ferim mereu,

Vrea mult bunul Dumnezeu.

Nu uita ai un rol mare,

Să îndrăgești precum o floare,

Ce-i bine mirositoare,

Și are sfintia-n ea .

Nu lăsa să părăsească,

Gradina cea părintească,

Căci un păstor are ea,

E IiSUS și el ne vrea.

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Când ceru-i negru ca smoala
Și otrava visului
Scuipă strigăte desculțe
Din care boala se hrănește,
Atunci sunt dezmembrat
Din umbra ecoului meu.

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Sunt zvonuri sau doar șoapte?

Eu număr pân la șapte,

De ce le-aud până noapte?

Ce-am făcut cu aceste fapte?

Relele de corp sunt acum înfipte...

Conversații neîntrerupte,

De ce ele trebuie din nou să mă irite?

Și de la capăt începute...

Pe-o margine de lună, eternul visător,

-Eminescu- încă scrie într-un colț nemuritor, 

Cu penița-i tremurândă peste zări, 

Ne pune-n versuri dorul în mii de culori.

Al nostru luceafăr, coborât pe pământ, 

Un râu de gânduri, veșnic curgând, 

A fost iubire, a fost și tăcere, 

O limbă română plină de durere.

Pe lângă plopii fără soț, cu sufletu-n abis,

El a iubit cum nu s-a mai citit, 

A plâns pământul, lăsând în urmă flori, 

A scris a noastră limbă, trezind mii de fiori.

Omagiu să-i aducem în ianuarie geros,

Luceafărului ce arde etern și luminos...

Poemele-i cuprind și astăzi necuprinsul

Și somnoroase păsărele îi cântă cuvântul.