Un lung fior de teamă

Prin odaie frigul parcă umblă,

Ca o vină fără de iertări,

Umbra ta îmi stă pe tâmplă,

Ca un rest de vechi îmbrățișări.

Pe sub uși tăcerea intră,

Ca un fum dintr-un incendiu stins,

Ne-am ucis cu aceeași flintă,

Și-am crezut că am învins.

Dar rămâne-n spate vântul,

Răscolind cenușa de sub noi,

Ca și cum ar căuta cuvântul,

Care să ne întoarcă înapoi.

Viața pune masca ei de ceară,

Peste noi și clipele plăcute,

Iar iubirea, ca o lumânare,

Arde strâmb și mult prea iute.

Plouă cenușiu peste cuvinte,

Ca pe-un câmp de vise părăsit,

Timpul roade și dezminte,

Tot ce-am fost și ce-am iubit.

Și rămâne-o ultimă întrebare,

Ca un clopot care bate un sfârșit:

Dacă dragostea nu moare,

Ce a fost în noi, și ce-a murit?

Spune-mi că vrei şi pot să fiu,

Un vis aprins, un gând târziu,

Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,

Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor,

Pe coapsa ta să mă cobor,

Cu flori, ușor,  să te-nvelesc,

Să-ţi mor de dor, să te iubesc.

Spune-mi că vrei şi pot să frâng,

Tot răul lumii, şi să-l plâng,

Să-ţi fie sufletul uşor,

Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...

Spune-mi că vrei şi pot să chem,

Lumina lunii în poem,

Să-ţi scriu pe cer un legământ,

Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.

Spune-mi că vrei şi pot s-adun,

Să-ţi fie somnul lin și bun,

Din crâng, miresmele de tei,

Ca să adormi sub ochii mei.

Spune-mi că vrei și pot să scriu,

Destinul nostru pe-un cer viu,

Și-n el să ardă-un singur dor,

Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

Între noi sunt atâtea dezastre,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și multe momente nefaste.

Între noi prăpăstii răsar,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și tot ce nu ne-a fost clar.

Între noi e doar amăgire,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și mult prea puțină iubire.

Între noi încă există durere,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și poate prea multă tăcere.

Între noi poate fi iar...

Nici eu, nici tu vinovați,

Ci al geloziei ghețar,

De care suntem legați.

Pășesc agale pe același drum, 

Şi totul împrejur e monoton, 

Iar pașii-mi lasă-n urmă scrum, 

Și ard cu timpul în sincron. 

Un cer de plumb apasă peste mine,

Iar norii curg ca plânsul unui zeu,

Se sting lumini în umbrele străine,

Și drumu-i lung, pustiu și greu.

Privesc spre cer, dar e lipsit de stele,

Doar neguri reci se strâng în depărtare,

Se pierde amurgu-ncet printre perdele,

Pe drum plâng iarăși stinse felinare. 

În trup mi-s arse visuri neîmplinite,

Şi-s frânt ca frunza căzută din copac, 

Iau amintiri ce stau în minte răftuite, 

Și câte una, ca pe-o carte, le desfac. 

Pe-un ultim drum tăcerile mă cheamă,

Iar glasul lor e strigăt de mormânt,

Se scurge clipa ca o tristă vamă,

Și simt cum sufletu-i luat de vânt. 

Vă mulţumesc ,prieteni!
Că des mă criticaţi.
Vă mulţumesc ,prieteni!
Prin asta voi nu mă uitaţi.

O ură - mă înalţă,
O invide-mi dă speranţă.
Tot binele vi-L doresc
Prieteni ,eu vă mulţumesc!

Pentru asta sunteţi daţi-
Să criticaţi ,s-apreciaţi.
Pentru tot ce mi-aţi făcut-
Vă promit :n-o să vă uit!

E altă noapte sub aceeași lună,

Și stau la masă lângă geam,

Și-n persistența mea nebună,

În dosul lunii ascunsă te zăream.

Parfumul tău pe haine-l simt,

Și mă gândesc să-ți scriu scrisoare,

Dar te-ai mutat și așa presimt,

Că adresa ta e dincolo de soare.

Mă uit pe geam și tainic ninge,

Iar gândul viscolește-n mintea mea,

Și văd cum cineva te-mpinge,

Și cazi în neant din stea în stea.

Afară două umbre grațios dansează,

Îmbătrânesc privind acest spectacol,

Iar muzica îmi ține mintea trează,

Și simt c-o să se-ntâmple un  miracol.

Dar brusc un crivăț cu miros de frică,

Privirea îmi îngheață în fereastră,

Și dansul umbrelor îl văd prin sticlă,

Iar lumea lor e ca și lumea noastră.

Atâta nostalgie îmbrăcată-n iarnă,

Un ultim dans pentr-un uitat holtei,

Și din tavan a început să cearnă,

Cu inimi suferinde de tinere femei.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Sunaţi la ambulanţă oameni buni,

Să vină grabnic şi descarcerarea,

Că ţara noastră-i plină de nebuni,

Ce nu mai vor nicicând schimbarea.

Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,

Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,

Că biata ţară astăzi este pradă,

Şi-mi pare c-o salva e imposibil.

Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,

Că lent ne moare pacientul,

Străinii îi administrează false seruri,

Şi muşamalizează incidentul.

Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,

Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,

Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,

Căci ţara noastră e acum pe moarte.

Sunaţi la ambulanţă dragi români,

Şi fiţi chiar voi brancardieri,

Un cancer nu mai poţi să îl amâni,

Şi trebuie luptat din răsputeri.

Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,

Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,

Căci taţii voştri sunt inconştienţi,

Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.