Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 31 октября 2024
Added in favorites: 3
Comments: 3
Views: 326
Comments
Poems in the same category
Călător prin lume !
Am luat lumea la pas ,
Am voit să o cunosc :
Nu m-am oprit în Europa ,
Nici în Asia n-am stat ...
V-am scris unde sunt
Și că vă port cu mine -n gând .
Acum cutier estul ,spre soare răsare
Mereu -s în căutare
În lumea asta mare...
Mă simt un marinar terestru
Și caut un port de acostare ,
Mereu spre soare ...
Am făcut o escală în Noua Zeilandă
Undeva în oceanul Pacific
Am dat peste Români
Plecați ca și noi ,de nevoi ...
O să ne unim într-o Românie mică
De trădători, nu mai avem frică !
Să purtăm în noi magia
Mă privea prin geam o fată
După chipul meu pictată,
Ce-mi întinse o mână,
Să ne pierdem în grădină.
Acolo unde odată
Copilăria mea toată
O resimt ca prin vis;
Frânturi din paradis.
Unde poveștile nespuse
Din timpuril demult apuse,
Prind viață peste noapte,
Învăluindu -ne cu șoapte.
Fermecați sorbim din ele,
Împletim din flori mărgele,
Alergăm prin iarba deasă,
Mușcând din para zemoasă.
Pe craca nucului cărunt
Ne spunem câte -un jurământ;
Să nu știrbim vreodată
Piesa de noi jucată.
Să purtăm în noi magia
Și vie-n amintiri scânteia
Trăirilor de neuitat,
Pe unde am cutreierat.
Frica
Mi’e frica de moarte sau mi-e frica sa traiesc?
Obosesc cautand siguranță, e omenesc.
Calculez pas cu pas , cu toate astea esuez,
Fara control la ce se intampla, doar reactionez.
Reacția îmi e supusă, asta de cand am inteles
Ca fără filmul din cap nu exista nici un stres.
Ce mai ramane din frica fara o poveste?
Fara toate gandurile ce o fac sa manifeste
Dar inima bate tare, impinge sange’n vene
Si uite asa din nimic, deodata am probleme
Trag aer in piept, frica e doar o senzatie
Si realizez ca iar pun botul la imaginatie
Mie frica de moarte sau de necunoscut?
De murit mor odata, in viata multe de stiut
Credeam ca informatia e pentru frica inamic
Insa cu cat invat mai mult, aflu ca nu stiu nimic
Isus la Tine
Isus la Tine vin
Durerea sa mi-o alin
Cantec de lauda iti aduc
Trisetea ele mi-o usuc
Isus la Tine vin
Ca in ceruri sa ma imbraci in haine de in
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Isus la Tine vin mereu
La Tine,o al meu Dumnezeu !
Sa ma duci pe cai drepte
Ca sa nu o iau strambe trepte
Isus la Tine vin alergand
Mereu cu Tine-n gand !
In cer Te voi lauda mereu
Pe Tine al meu scump Dumnezeu
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Chiar daca pacatuiesc
Tu ma chemi ca sa ma pocaiesc
Si sa nu ma mai prostesc
Isus la Tine vin entuziasmat
In slava sa te vad neincetat
Rapit la cer
Cu un Rege vesnic in cer
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Călător prin lume !
Am luat lumea la pas ,
Am voit să o cunosc :
Nu m-am oprit în Europa ,
Nici în Asia n-am stat ...
V-am scris unde sunt
Și că vă port cu mine -n gând .
Acum cutier estul ,spre soare răsare
Mereu -s în căutare
În lumea asta mare...
Mă simt un marinar terestru
Și caut un port de acostare ,
Mereu spre soare ...
Am făcut o escală în Noua Zeilandă
Undeva în oceanul Pacific
Am dat peste Români
Plecați ca și noi ,de nevoi ...
O să ne unim într-o Românie mică
De trădători, nu mai avem frică !
Să purtăm în noi magia
Mă privea prin geam o fată
După chipul meu pictată,
Ce-mi întinse o mână,
Să ne pierdem în grădină.
Acolo unde odată
Copilăria mea toată
O resimt ca prin vis;
Frânturi din paradis.
Unde poveștile nespuse
Din timpuril demult apuse,
Prind viață peste noapte,
Învăluindu -ne cu șoapte.
Fermecați sorbim din ele,
Împletim din flori mărgele,
Alergăm prin iarba deasă,
Mușcând din para zemoasă.
Pe craca nucului cărunt
Ne spunem câte -un jurământ;
Să nu știrbim vreodată
Piesa de noi jucată.
Să purtăm în noi magia
Și vie-n amintiri scânteia
Trăirilor de neuitat,
Pe unde am cutreierat.
Frica
Mi’e frica de moarte sau mi-e frica sa traiesc?
Obosesc cautand siguranță, e omenesc.
Calculez pas cu pas , cu toate astea esuez,
Fara control la ce se intampla, doar reactionez.
Reacția îmi e supusă, asta de cand am inteles
Ca fără filmul din cap nu exista nici un stres.
Ce mai ramane din frica fara o poveste?
Fara toate gandurile ce o fac sa manifeste
Dar inima bate tare, impinge sange’n vene
Si uite asa din nimic, deodata am probleme
Trag aer in piept, frica e doar o senzatie
Si realizez ca iar pun botul la imaginatie
Mie frica de moarte sau de necunoscut?
De murit mor odata, in viata multe de stiut
Credeam ca informatia e pentru frica inamic
Insa cu cat invat mai mult, aflu ca nu stiu nimic
Isus la Tine
Isus la Tine vin
Durerea sa mi-o alin
Cantec de lauda iti aduc
Trisetea ele mi-o usuc
Isus la Tine vin
Ca in ceruri sa ma imbraci in haine de in
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Isus la Tine vin mereu
La Tine,o al meu Dumnezeu !
Sa ma duci pe cai drepte
Ca sa nu o iau strambe trepte
Isus la Tine vin alergand
Mereu cu Tine-n gand !
In cer Te voi lauda mereu
Pe Tine al meu scump Dumnezeu
Osanale vom canta
Spunand: ,,Sfant esti draga Osana !''
Chiar daca pacatuiesc
Tu ma chemi ca sa ma pocaiesc
Si sa nu ma mai prostesc
Isus la Tine vin entuziasmat
In slava sa te vad neincetat
Rapit la cer
Cu un Rege vesnic in cer
Pierderea speranței
Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.
Nu este deloc simplu,
mai ales atunci când sună clopotele
pentru tot ceea ce se poate înălța
dar nu se înalță, ci se scufundă.
Un țipăt poate însemna un coșmar
sau o frontieră pentru sfințenie
atunci când infinitul este în interior.
Viața este o iluzie sau o mască a unui ego
și poate că această disimulare are scopul
de a rostogoli acest ego într-un haos
mai mare decât Mare Imbrium
numită și Marea de Lacrimi.
Ea crede că atât cât are
este suficient pentru ea.
Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,
deși oarbecăiește și pare a fi un robot
care suflă în nisipul fierbinte
pentru a face obiecte de sticlă,
transparente, aproape invizibile.
Viața ei pare a fi un cristal de Murano
din care lipsește conținutul.
Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;
nicidecum să fie mântuită.
Poate că trebuie să mediteze
ca să înțeleagă lipsa de sens
a condiției sale umane.
Nu poate ține pasul cu nimic nou
în timp ce este blocată de acele obiecte
pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.
Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,
se transformă într-o frică care roade
și dă contur acelei tăceri stranii,
tăcere care este absorbită de pereți.
În timp ce își digeră visele cubice,
îi este frică că se va pierde în sine ;
îi este frică de propria ei metamorfoză.
Reîntoarcerea în propriul ei abis intern
este o târâire ciclică, inelară,
dar nu o resemnare
și poate un râs pietrificat, un rânjet.
Deasupra capului ei,
câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;
cer plin de fulgere.
Poate că are nevoie de Dumnezeu,
dar ea se gândește doar la acele întrebări
lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură
și cade într-un somn psihedelic,
unde nu se mai poate ruga.
Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.
Nu-și pierde speranța.
Poate că se va trezi în Rai.
Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Other poems by the author
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Nihilism
Nimeni nu mă mai strigă,
numele meu nu mai există,
de fapt nici nu am avut nume,
ci doar o silabă...Tu!
Mersul meu s-a oprit,
pasul meu se împletitcește,
de fapt nici nu am avut pas,
ci doar o zvâcnire de trup.
Ochii mei clipesc încontinuu,
când privesc spre decăderea lumii,
de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,
pentru că totul e întuneric.
De fapt, nici nu mai sunt,
m-am stins înainte să fiu
o suflare neterminată,
într-un suspin neauzit.
Freamătul meu nu se aude,
nici vântul nu-mi mai simte pielea,
de fapt nici n-am avut piele,
ci doar o urmă de rană.
Dumnezeu tace în mine
ca o biserică prăbușită,
de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,
sau e doar ecoul meu gol.
Îmi pare că nici nu m-am născut,
ci doar am fost visat de cineva,
care s-a trezit prea devreme,
uitând să-mi dea un rost.
Poate că timpul nu curge,
ci doar eu mă frâng în secundele lui,
ca o oglindă care n-a reflectat,
niciodată chipul corect…
Aud iar cum Dumnezeu plânge,
nu pentru lume, ci pentru El,
căci în tăcerea Lui perfectă,
nici El nu-și mai recunoaște Creația.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Gabriel Trofin