E de muncă, e de muncă!

Sinonime,strofe,cuvinte
Ah,ce greu îmi e a le scrie
Mie atât de greu a-mi grupa gândurile
Și de a face strofe pentru această poezie

În clasa a treia m-am alăturat
Și eu parte îngrupul vostru am luat
La început ca un necunoscut alarmat
Dar,până la final ca un egal voi m-ați tratat

Chiar dacă unii au plecat
Pe drumul propriu la care din nefericire noi nu am participat
Dar nu-i loc de tristețe
Căci alți au venit și spațiul liber ei cu inimile au luat

Ce păcat că timpul a trecut
Atât de repede,nimeni nu la văzut
Când la sfârșit de clasă a opta,ea ne-a adus
Și adios trebuie spus

Dar ca orice poezie bună
Sau poveste pe care oameni o adoră
C orice sfârșit de oră
Trebuie poezia a fi încheiată

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!

Rabdă omule necazu 

Spre a merge la Hristos;

Căci cu sabia credinței 

Să învingi mereu frumos.

Domnu ' vrea iubirea ta 

Ca s-o-mparti cu frații tăi,

Căci așa a vrut și El

Să învingi biruitor!

Fii dar milostiv și bun

Ca și cel de lângă tine 

Să ajungă ca să aibă 

Pacea Domnului divină.

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.

Anii vin și mulți se-adună

Și îi simt că-s grei în cârcă,

Sunt ca un colac cu roadă

Bat în cracă, nimic nu pică.

Repede mai trece vremea

Ieri un tânăr și-azi bătrân,

Doamne spune că se poate

Bătrânețea să-mi amân.

Sau lungește puțin clipa

Când pe lume-s fericit,

Sau te rog fă-o mai mică

Când sunt trist și necăjit.

Acum aștept un răspuns

Poate-l voi primi de Sus,

Din înalt, din cerul Sfânt

Chiar de la Domnul IIsus.

............................

După-un timp un vis mi-a spus

Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,

Dar te-ndemn fă-ți viața faptă

Să devii când pleci...nemuritor!

Printre poeţi la crâşma fără mese,

Homer ne toarnă-n halbe vise,

Ţinându-ne condeiele în lese,

Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.

O muză lângă noi dansa tușind,

Venise din Siberia lui Pușkin,

Şi ne înecam în sânii ei de argint,

Ca într-un purgatoriu fără chin.

Azi crâșma au închis-o analfabeţii,

Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,

Poetul plânge în pustiul vieţii,

Doar muza, dansează şi tuşeşte.

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Am şters acele muzici diafane,

Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.

E secetă de graţie în trup,

Suntem treptat robotizaţi,

Mişcări de Alzheimer ne erup,

Atunci când suntem concentraţi.

Nu ştim să mai zâmbim frumos,

Un rânjet e la fiecare glumă,

Şi după-un hohot furtunos,

Ne apare-n colţul gurii spumă.

Haotic ochii-n cap se plimbă,

Imaginea o deformează,

În minte comandat o schimbă,

Şi-n cadre sataniste o filtrează.

Avem acum belciuge-n nas,

Ba chiar în buze, limbă şi urechi,

Precum juncanii de pripas,

Ori ivărele din porţi străvechi.

Avem şi pielea color tatuată,

Din creştet până în călcâie,

De nu mai ştii că e băiat ori fată,

Ori de e om sau e momâie.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Comerţ noi facem cu organe,

Şi umblăm cu trupul ciopârţit.

De-a valma treci cu lung alai și trenă,

Părând că ai un rol neînsemnat, anost,

Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,

Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.

Împrăștii boala vacii peste tot în lume,

Iar taurii geloși, pe coarne au albit,

Mugește luna și-n grajduri face spume,

Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.

Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,

Și-apoi microcipați se reazemă în botă,

Și-așteaptă de la UE vreun director,

Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.

Juncanii de pripas fac educație sexuală,

Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,

Văd filme cu junici ce pasc în  pielea goală,

Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.

De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,

Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,

Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,

Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...