Întoarcerea în haos
La începutul lumii aş vrea să trăiesc,
În vârtejurile demonice ale haosului originar,
Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,
Orice trăire din neantul stingher şi precar.
Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,
De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,
Să ating infinitul şi să pot să-l suport,
Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.
Legile lumii să dispară în interiorul meu,
Şi-n această topire, să mă plictisesc,
Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,
Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.
Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,
Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,
O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,
Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 октября 2023
Views: 656
Poems in the same category
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
Sacrificiu
Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie
În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie
Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare
Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare
Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele
Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele
Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit
În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt
Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare
Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare
Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ
Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt
Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții
Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții
La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc
Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Neputință
Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus
Sau triști ne mângâie obrazul,
Sunt acele speranțe ce-ncet au apus
Sub plânsul nostru...amarul... și necazul...
Sunt aripi frânte sub poveri prea grele
Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie...
Duc serenade, bătăi de inimi spre stele
Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie.
Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă,
Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc,
Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă
Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc.
Sunt ape secate prin văi, lângă ochi,
Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu...
Par urme lăsate de-a râsului stropi
Când ele sunt semne de plâns și de greu.
Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet
Ce taie adânc, dureros, în cadere
Reflectă-n lumina un cântec, un urlet
Și scot la iveală - în ochi - o durere.
Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet
Ce-n cețuri de toamnă răsună profund
Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet
Ce-și cauta ecou-n al marii străfund.
Sunt valuri ce surpă credințe înalte,
Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos,
Răcesc inimi ce păreau a fi calde
Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios.
Sunt oameni...
Sunt fețe ce ies din tipare,
Dar pierd din vedere sublim curcubeu
Zdrobesc sub picioare momente amare
Se pierd sub văpaie de foc violaceu...
Sunt oameni...
Sunt inimi topite în prafuri de stele
Ce vor nemurire, iubire...
Vor cer...
Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere,
Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.
Sacrificiu
Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie
În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie
Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare
Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare
Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele
Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele
Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit
În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt
Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare
Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare
Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ
Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt
Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții
Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții
La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc
Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Other poems by the author
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
E vina mea…
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un cuțit înfipt în splină,
Şi nu doar rana mă durea,
Ci faptul c-am avut și eu o vină.
O vină, dacă ar fi însemna,
Iubirea mea profundă și senină,
Și lasă-mă să-ți spun ceva,
Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un călău din evul mediu,
Și nu tăișul bardei mă durea,
Ci vina mea aflată sub asediu.
Și vreau să-ți spun că acea vină,
E oarba dragoste, un ritual tabu,
Iar orb fiind, eu am văzut lumină,
Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…
Eu nu mi-am tras încă săgeata,
Și n-am nici bardă, nici cuțit,
Purced la braț acum cu soarta,
Şi-s vinovat… că te-am iubit!
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
E vina mea…
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un cuțit înfipt în splină,
Şi nu doar rana mă durea,
Ci faptul c-am avut și eu o vină.
O vină, dacă ar fi însemna,
Iubirea mea profundă și senină,
Și lasă-mă să-ți spun ceva,
Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.
Ai fost precisă draga mea,
La fel ca un călău din evul mediu,
Și nu tăișul bardei mă durea,
Ci vina mea aflată sub asediu.
Și vreau să-ți spun că acea vină,
E oarba dragoste, un ritual tabu,
Iar orb fiind, eu am văzut lumină,
Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…
Eu nu mi-am tras încă săgeata,
Și n-am nici bardă, nici cuțit,
Purced la braț acum cu soarta,
Şi-s vinovat… că te-am iubit!
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Când dormi...
Când dormi acum, și te alintă visul,
Iar luna te îmbracă-n argintiu,
Aș vrea să-ți spun că paradisul,
Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.
Aidoma unui înger îmi pari toată,
Iar ochii-mi scânteie când te privesc,
Și mă cufund în somnul tău de fată,
Prin vis să-ți spun cât te iubesc.
Și jur pe zorii zilei și pe noapte,
Că voi veghea asupra ta pe veci,
Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,
Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.
Când dormi acum un ochi îmi plânge,
Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,
Prin mine nu mai curge demult sânge,
Ci dulci fiori din inimă se scurg.
Te voi iubi și dincolo de viață,
Și vom rămâne misticism și stare,
Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,
Ca să renască mai apoi ca soare.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.