Pe aceiaşi bancă

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

M-aș pierde printre lucruri vechi,

Ca un obiect ce nu-l învinge timpul,

Să-mi curgă imnuri prin urechi,

Când geme și surâde anotimpul.

M-aș pierde noaptea-n asfințit,

Pe-un țărm atins de marea calmă,

Și pe ascuns să fiu în zori pețit,

De scoicile ce le-am cules în palmă.

M-aș pierde-n liniștea din gând,

Sub cerul pal, cu luna tristă,

Și-n fiecare șoaptă de cuvânt,

Să știu că plânset nu există.

M-aș pierde-n ploaia ce tresare,

Ca un refren ce încă mă adună,

Să văd cum cade peste mare,

O lacrimă din vechea mea furtună.

M-aș pierde-n zborul norilor tăcuți,

Prin văl de amintiri ce-n cer se-adună,

Să-mbrac în vechi veșminte cunoscuți,

Ce zilnic versul fraged mi-l consumă.

M-aș pierde-n umbra crinilor sălbatici,

În dansul frunzelor cu freamăt lung,

Și în străfundul codrilor apatici,

Tristețea lumii noastre s-o alung.

M-aș pierde-n viscolul ce roade creasta,

Din munții vechi cu frunți de piatră,

Să-mi las acolo ura și năpasta,

Și să mă-ntorc împărtășit la vatră.

M-aș pierde iar, și-apoi m-aș regăsi,

În sfânta taină a legilor străbune,

Și-n praful clipelor ce vor veni,

Să fiu ecoul ce veșnic va rămâne.

E toiul nopții și încă-i supărare,

Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,

E ziua-n care nu este împăcare,

Când totul e pustiu, arid și părăsit.

E toiul nopții și încă se respiră,

E toamna care-ncet se pierde,

Și suntem frunze care se răsfiră,

Din ramura ce încă-i verde.

E toiul nopții și încă avem păreri,

Și parcă-n ușă bate primăvara,

Dar brusc apar de peste tot dureri,

Și infinit de lungă ni se pare seara.

E toiul nopții și încă avem timp,

Ca zorii zilei să ne prindă alături,

Și hai să facem nebunatic schimb,

Nimic pentru un pat și două pături.

E toiul nopții și stele au asfințit,

Iar vraja lunii veni să ne înhațe,

Și-n zori surprinși ne-am pomenit,

Pe jos dormind ținându-ne în brațe.

Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,

Strivit sub pași ce nu-s ai mei,

Și-n rana mea de-argint se-așterne,

Un colț uitat de tinere femei.

Prin lutul rece al neființei,

Îmi curg ghețari în loc de sânge,

Iar inima, oglindă a minții,

E-un țărm ce resturi aruncate strânge.

Iubirea-mi este doar o șoaptă,

Un vis închis într-un mormânt,

Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,

Rămân o umbră întinsă pe pământ.

Și poate-n timp, când tu vei plânge,

Când focul meu va fi uitat,

Îți voi fi clocotul din  sânge,

Și lacrima în care te-ai scăldat.

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?

Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,

Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,

Apoi am strâns în suflet toți poeții,

Ca să-ți aprind o stea în univers.

Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,

Și le-am purtat cu teamă și suspin,

Sub pielea mea s-au adunat toți muții,

Și-am devenit treptat un pantomim.

Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,

Plutind pe râuri repezi fără mal,

Iar apa toată izvora doar din durere,

Și-un urlet se-auzea din fiecare val.

Cu patos ți-am zidit o mănăstire,

Și-n mijloc ți-am făcut altar,

Ca să te rogi spre veșnică iubire,

Iubita mea cu sufletul precar.

Rămân pierdut în umbre și lumină,

În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,

Și-am să te port cu mine-n rădăcină,

Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.

În cartea vieții noi tot răsfoim,

Sperând la-o dragoste să ne găsim,

De mii de ori spunând “e ultima dată”,

Dar inima încă ne e-mbătată.

Cu răni adânci, căutăm alinare,

Și speranța ne poartă iar cărare,

Visăm la-un ideal îndepărtat,

Cu toții, de perfecțiune-amăgit, chemat.

Și pagina o-ntoarcem iar și iar,

Descoperind iubirea ca-ntr-un dar,

Căci, în cartea vieții de luptători,

E scris să iubim… o dată-n fiori.

Un grăunte oarecare,

De-l semeni el crește mare.

Credința are și ea,

O putere doar a sa.

Deși pare că e mică,

Puterea sfântă a sa,

Poate muta chiar și munții,

Domnul cu puterea sa 

Puterea-i Dumnezeiesca,

Nu-i putere omenească.

E cu pace și iubire.

Crede și va fi cu tine.

Ce pot să fac acum

Sau ce să-ți scriu când toate au fost scrise

Și se citesc pe-obrazu-ți auriu

În timp ce inima-mi străpungi doar cu surâsul

Ce-i prelungirea divinului zâmbet plecat din chipul tău,

Căci frumusețea ta vorbește despre tine

Iar vorbele-mi se sparg în van

Precum o fac doar valurile mării furtunoase....

Nu ești tu visul meu ce-i coborât din ceruri,

Și cum pot eu,un rătăcit să-ți cânt sonetul de amor,

Ce-l meriți tu,frumoasa fără seamăn?

Câți cavaleri de rang înalt nu te-ar dori prințesă dragă,

Viața zălog și-ar pune-o fără să clipească,

Cu toții ar pieri și-n foc doar să te cucerească,

Iar eu știind prea bine toate-acestea,

Plec rușinat, visând-te ca pe-o regină....

Ohhhh prea frumoaso.... cum pot trăi acum gândindu-mă la tine,

Doar zeii au trimis blestemul,

Să se răzbune crunt pe mine!

(23 mai 2023 H.S Irepetabila iubire)

O altă zi ce-i plină de tristețe,

Căci bucuria zilei ești doar tu,

Iubito nu e clipă fără tine,

Iar gândul meu la tine stă!

Am lacrimile strânse bine,

Tu le-ai sfințit cu darul tău,

Iubirea ce mi-ai daruit-o,

Au forță și glasul unui zeu!

O altă zi ce-i plină de speranță

Căci am schimbat tristețea-n orizont,

Tu stai departe-acolo gândindu-te la mine,

Și amândoi vorbim mereu într-o tăcere mută,

Neauziți de oamenii de rând,

Noi suntem însăși dragostea celestă,

Căci Cerul ne-a unit pe veci!

(2 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Azi îți trimit dragostea mea

Și te invit la o cafea

Amară-n faptul dimineții,

Ca tu să simți dulceața vieții.

Ș-un strop de dulce-n ea să fie,

Să simți mai multă bucurie.

Ș-am să pun ceașca cât mai plină,

Să ai o zi cât mai senină.

Adaug lângă ea ș-o floare,

Să fi mereu înfloritoare,

Dar și toată plăcerea mea,

De-a fi cu tine, la cafea.

Am iubit un om de zapada,

Si s-a topit.

N-a suportat caldura dragostei,

A incercat de cateva ori sa ma respinga

Cu indiferenta.

Simtea primejdia.

Zapada topita a inghetat,

apoi, incetul cu incetul, in vapori s-a schimbat,

Si s-a ridicat la nori.

Ma mai uit, din cand in cand

In sus, 

Poate il voi recunoaste in curcubeu.