ULTIMUL PAS. ULTIMUL SĂRUT.

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

    Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... 
    Şi ochii tăi ca două perle mari, 
    îşi vor întoarce strălucirea,
    Spre alte mări, spre alte zări...
    
    O, Toamnă, tu cu frunza lină,
    Mi-ai fredonat aseară în grădină,
    Un cântec, despre vara ce-a trecut prin mine, 
    Ca un preludiu scurt, la o poveste de iubire...
    
    Dar, ştiu că Iarna va veni,
    Cu răsuflarea ei de gheaţă,
    Şi tot alaiul tău de frunze va pieri,
    În drumul meu... rămas o vreme fără viaţă...

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

Să-ți cobor stelele de pe cer,
le-aș așeza pe față și aș face colaje.
Te-aș privi cum n-aș putea de sincer
și am trăi meschin, ca două personaje.

Dar mie-mi place marea s-o zăresc în ochii tăi,
să-ți strălucească lumina părului ud.
Te-aș mângâia blând cu ochii mei uscați și răi,
ca jocul nostru să continue tot mai mut.

M-afund tot mai adânc în întunericul ocean
și pot doar să observ ceea ce e neînsemnat.
Căci doar glasul tău mai este cântec de pian,
Iar ce avem noi nu este adevărat.

Mi-ai prezentat și marea, soarele, și spațiul protector,
Ființe nedumerite în fumuri de arsură.
Mi-ai furat inima asemeni unui infractor,
lăsând în urmă drumul fără de căldură.

Am căzut printre rândurile amestecate de dorințe,
când vorbele tale mi-au oferit siguranță.
Medusa ta sunt eu, aleasă dintre ființe,
Sau doar am fost, cândva, acum — doar ignoranță.

Vin dulce prelins de-a lungul gurii,
ca toate cuvintele rostite de tine.
Speranțe împietrite prin arta literaturii,
'medusa ta' ce-a distrus niște destine.

  1. Încă mă gândesc la tine

  Nu mi te pot scoate din cap, deloc

  Aș plânge, dar nu are cine

  Să-mi coase inima la loc

  2. Te visez și-acum, mereu,

  Chipul tău mă arde-n noapte,

  Îți caut umbra printre stele

  Și te strig în gând departe.

  3. Mie dor, în ochii tăi să mă mai pierd

  Și mâna-ți caldă s-o mai simt, aș vrea

  Dar lacrimile ce-mi curg pe obraj, mă ard

  Când știu, că-i vina mea

  4. Poți să mă vezi nebun, naiv

  Nu-mi pasă

  Căci din toate poveștile citite

  Tu ai fost cea mai frumoasă 

Mi-ai apărut în cale, odată cu înserarea

Ascultându-ți glasul , plângându-ți disperarea,

Am descoperit în sufletu-mi

Un filon pe care nu-l știam ...

Era iubire pură , cel mai dulce chin 

Care a înflorit ,din ce în ce mai fin.

Fii binecuvântată frumoasa mea copilă,

Cu glas de argint și mângâieri de liră

Atunci când eu credeam că inima îmi este moartă

Mi-a trimis un înger , în pustita-mi soartă .

Mi-a dat în dar o inimă-în  văpaie .

Pentru a ei văpaie ,sunt acum in stare 

Să înving și veșnicia ,iubita mea copilă

Când te țin în brațe și chipul  ți-l  sărut.

Cu inima-mi făclie te iau de mână azi,

Văd cum bucuria îți râde pe obraz.

Eu sunt fericit ,că te-am întânlit 

Pe drumul vieții să te  am aproape

Te ridic pe soclu și îți fac staruie 

Mă-ai trezit la viață ,dintr-o agonie

Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,

Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.

În brațe să-mi fii, furtună și mare,

Să ne iubim până cerul dispare.

Îmi e dor de tine, de sufletul tău,

De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.

De buzele tale, de glasul tăcut,

De clipa eternă dintr-un început.

Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,

Când trupurile noastre erau absolut e.

Când timpul se-oprea în a ta privire,

Și lumea pierdea orice amintire.

Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,

Să ne iubim până cerul moare.

Să scriem pe stele, să ardem din nou,

Povestea noastră, un singur ecou.

Un ilustru necunoscut a spus cândva

Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva

Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund 

Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...

Dacă dorul n-ar mușca din piept,

N-am sti că iubirea e un foc nedrept,

Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä

N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.

Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,

Am crede că timpul ne ține eroi,

Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,

Pierdute de dor... fără un bun rămas.

Fără dor, n-am ști că un nume rostit

Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,

Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi 

Ajunge să doară cât un infinit.

Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,

Iubirea în formă de rană deschisă,

E ce-a rămas când ai plecat tăcut

Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.

Când dansez la tine-n palmă

Simt că totul e o povară 

Și că timpul se agită 

Și înăuntru urlu de frică 

Nu înțeleg de ce cu ochii dulci

Îmi scurgi nisipul de sub picioare

Și îngrozitor de lin mă duci

Spre înecuri dulci acrișoare 

Când totul te obosește pretutindeni

Ca o pasăre neodihnită te înfășori

Și te uiți în gol mărunt

Ma cutremură un gând

Cu disconfort în frunte îmi tremur

Un gând aparte de cutremur

Tu visai oare la ea

Cât eu visam la tine?