În umbra luminii eului

Omul bun își coase rana

Cu un fir de adevăr,

Lumea-i rupe iar năframa,

Râzând scurt și efemer.

Cine minte doarme-n roze,

Cine fură, urcă sus,

Cel ce-și poartă crucea-n spate

Este primul de răpus.

Nu-i dreptatea o fântână

Unde setea-și află leac,

E o sabie ruginită

Care-și taie propriul teac.

Omul bun nu cere slavă,

Nici cununi din flori s-adun'

Dar primește drept otravă

Tot ce-a semănat pe drum.

Lupii nu ucid doar mieii,

Ei le fură și umbra,

Ca să pară cerul vesel,

Își vopsesc în aur fruntea

Adevărul n-are zale,

Merge desculț prin noroi;

Minciuna își face cale

Pe covoare și nevoi.

Omul bun rămâne singur,

Ca un brad pe-un pisc uitat,

Fulgerat de fiecare,

Niciodată dărâmat.

Fiindcă răul știe-un lucru

Veșnic vechi și neștiut:

Pomul care dă lumină

Este primul abătut.

Iar când moartea-și strânge haina

Peste umerii de lut,

Nu întreabă câți te-au aplaudat,

Ci pe cine-ai fi durut.

Și atunci, din toată viața,

Ca din marea fără fund,

Nu rămâne-averea, fala 

Ci obrazul tău profund.

Omul bun nu pierde lumea.

Lumea îl pierde pe el.

Fiind aur într-o mină,

Pare numai fir ebel.

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

Acum în ceas târziu, îți mărturisesc

Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,

Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,

Că acum doar în gând te mai întâlnesc?

Nu fac un pas fără să-mi apari tu,

Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.

Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,

Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?

Să adormi încet, suflet blând,
Așa cum mă linișteai odinioară,
Cu tăcerea ta caldă, răbdând
Povara durerilor mele, amară.

Ai plecat cu o jumătate din noi,
Știind că tot ce rămâne e greu,
În zilele dulci când răsuflu-n nevoi,
Mă țineai doar prin tăcerea mereu.

Unde ai ajuns, departe de dor,
Sper că lumina te poartă senină.
Iartă-mi suspinul și-al lacrimii nor,
Iar poveștile noastre, păstrează-le-n tihnă.

Te-am chemat "prieten", axolot blajin,
Mă priveai ca o umbră de soare,
Un ecou ce trăiește și-apune divin 
Lăsând amintirea să doarmă sub zare.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”

Unde pleacă dorul, când n-am să mai fiu,

Se sparge în umbre, se-ascunde-n târziu?

Se duce prin frunza ce cade pe drum,

Ori zboară cu îngerii ce pier pe drum?

Îl poartă vântoasele-n noapte pustie,

Îl scriu ploi de toamnă pe sara târzie 

Îl iau mările toate în valul lor greu,

Sau rămâne în tine, în visul tău?

Și poate, departe, când stelele mor,

Se naște din mine un alt fel de dor,

Un cântec de jar, un ecou nesfârșit,

Dintr-un „nu mai sunt”… într-un „n-am plecat, încă-s aici”.

știi…

mi-e dor de tine

puțin prea tare, puțin prea

des, puțin mai mult în

fiecare zi.

și totul merge înainte,

dar nimic nu mai atinge

felul în care ar trebui

să doară.

știi…

lucrurile mici au început

să țină loc de răspunsuri,

de parcă absența ar avea

formă concretă.

și mă lovesc de ele

ca de niște uși închise

care încă mai par

că ar putea ceda.

știi…

noaptea a devenit un spațiu

în care gândurile nu mai dorm,

ci se plimbă în cerc

până uită de unde au pornit.

și eu rămân acolo,

între ele,

ca un martor care nu mai știe

ce a văzut.

știi…

timpul nu mai curge înainte,

ci se strânge în locuri mici

pe care le evit fără să vreau.

și fiecare secundă

pare că știe ceva despre mine

pe care eu încă

nu-l înțeleg.

Ai nostri au plecat spre mare!

Incalecati pe cai de apa,

far' de copite.

Intalnind in adancuri,

ale cosmosului fiare.

Viata eterna fiind doar al lor,

sortita.

Si scriu pe cerneala

neagra de atunci!

Si tot ce e techno ti se cuvine tie.

Evolutia nu s-a decurs

ascultand de porunci,

O sa ia cu ei pana si vantul 

ce ne adie!

Spatiul e vast,pana ce

soarele rasare!

Viitorul nu e aici,o sa intelegeti

voi in timp.

Totul isi are rostul intr-o

existanta ca atare.

Nu suntem aici ca sa fim

a lumii ghimp.

Magia e dincolo de nori

si departe banal!

Suntem inca primitivi,

rabdare intr-adevar calvar!

Am intrecut si limite din

tot ce e moral,

Universul e adevarat,

al Dumnezeu,altar!

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

Devine prea ușor,

mișcându-mă tot mai greu,

lenea-mi iese prin fiecare por,

cu credința unui ateu..

Pe preș, înfășurat în fașe

murdare de mândrie... am dat greș,

pătimaș, adus pe fărașe,

legat cu funie de foc, pus pe umerașe.

De furie roșie înghițind cuvinte,

pierdut printre probe,

ca-ntr-un rebus de nivel redus,

ușor de dedus... sau așa am presupus.

Expert în toate, fără vreo idee,

dependent, trăiesc prin el,

elevat cu răspunsuri dintr-un tabel,

înșelând oricum, cu propria-mi epopee.

Pentru cititorii dornici de vrăbii

cu aripi argintii și dinți aurii,

zburând prin zări de pixeli,

planând prin algoritmi creduli.

Punct sub virgulă, în propria-mi silă,

cu privirea în jos, umilă,

lăuntric, de la zero la unu,

generez și mișc pionul.

Demn de milă, la mâna mașinii,

luminând lacul sub mizeria mlaștinii,

calc melancolic coridorul alcoolic gradual,

cuprins de calcul, trec prin propriul canal.

Catatonic, colorat într-o continuă calomnie,

colonizez corul covorului din ie,

convocând colocviul sub voal, prin croială,

congregație alături de ea... anemia intelectuală.

Ți se năruie lumea și pici,

Aidoma lovit de bici,

Răcnești,oftezi ori plângi...

Vrei să dispari și fugi 

Încotro te duce pasul;

Crezi că venise ceasul,

Să ceri sorții socoteală;

De ce nu ți cruță o greșeală?...

Ci spulberă într-o clipită 

Starea ta împlinită...

Te calmezi un pic,te uiți ;

Cum ai putea piesa s o muți...

Fără să comiți o gafă,

Să nu ți sufle bafta-n ceafă,

Când iei decizii pripite,

Atras în cale de ispite,

Ce -ti promit marea cu sarea,

Întretăindu-ti suflarea 

Și -ti întunecă judecata;

Iar ți se puse pata,

Să urmezi un drum greșit,

Pierdut, fără sfârșit..

Printr -un labirint obscur,

Ești dezlegat de la un șnur ;

Te împiedici și cazi iar 

Și iar simți un gust amar...

Mă retrag ori să risc?..

Orice abis are și -un pisc..

Cu destinul mă impac,

Din fărâme mă refac...