În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Category: Philosophical poem
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 26 декабря 2024
Views: 272
Poems in the same category
,,Manifest Cerului''
Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,
O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.
Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților
Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.
Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă
Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.
O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni
Important e marșul,nu durerea mamelor.
O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari
O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.
Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,
Împotriva ta,în favoarea regimului.
Împotriva familiei,împotriva prietenilor,
Împotriva celor care te înconjoară,
Vei fi cel mai bun slujitor,
Dar mai puțin bun pentru țară
...
O dimineață înzăpezită,prin troienele mari
Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,
Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,
A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.
Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .
Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.
Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,
Afară se întunecă,norii încep să plângă.
Soarele se mărește și vine spre pământ,
Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.
Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.
Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,
Cad spirite încinse,cade lumea toată.
Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,
Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.
...
În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.
Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.
Și prin curaj și demnitate vei înainta,
Ferit de a luptei impotență.
La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,
În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,
Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,
Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,
La o parte de relele lumii.
În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,
Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,
Nefiind singur,iubit de cineva,
Luminată mereu să fie viața ta.
Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,
Te simți uitat de lume,uitat de tot,
Nu uita că-ți este cineva alături,
Printr-o prezență spirituală,în acel loc.
Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,
Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,
Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Regret
Amintiri ce dor și răscolesc,
Se scurg în timp,te urmăresc
În al tău deșert perindă,
Pășind pe cioburi de oglindă.
Șoptește vocea lor în tine,
Ce te mustră pt mâine;
captiv în ieri,ori azi,
Printre ruine să nu cazi.
Să nu te roadă conștiința,
Că nu ți-ai dat silința
Și te avânți pripit
Din orgoliul rănit
Surâsul trist te scaldă
În prăfăraia de pe stradă;
Piedică-ți pune în cale
Și varsă-n urma ta petale.
Te -nvăluie năframa nopții,
Te apasă-n jur pereții;
Ușa ermetic se închise,
Cursul vieții se oprise..
O clipă gândul meu tăcuse,
Blocat în lumi opuse,
Dar mă trezi-n simțiri o briză;
Să mă lepăd de a mea criză,
Definitiv nu am vreo scuză
Și mă mușcă subtil de buză...
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
,,Manifest Cerului''
Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,
O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.
Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților
Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.
Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă
Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.
O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni
Important e marșul,nu durerea mamelor.
O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari
O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.
Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,
Împotriva ta,în favoarea regimului.
Împotriva familiei,împotriva prietenilor,
Împotriva celor care te înconjoară,
Vei fi cel mai bun slujitor,
Dar mai puțin bun pentru țară
...
O dimineață înzăpezită,prin troienele mari
Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,
Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,
A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.
Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .
Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.
Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,
Afară se întunecă,norii încep să plângă.
Soarele se mărește și vine spre pământ,
Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.
Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.
Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,
Cad spirite încinse,cade lumea toată.
Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,
Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.
...
În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.
Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.
Și prin curaj și demnitate vei înainta,
Ferit de a luptei impotență.
La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,
În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,
Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,
Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,
La o parte de relele lumii.
În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,
Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,
Nefiind singur,iubit de cineva,
Luminată mereu să fie viața ta.
Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,
Te simți uitat de lume,uitat de tot,
Nu uita că-ți este cineva alături,
Printr-o prezență spirituală,în acel loc.
Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,
Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,
Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Regret
Amintiri ce dor și răscolesc,
Se scurg în timp,te urmăresc
În al tău deșert perindă,
Pășind pe cioburi de oglindă.
Șoptește vocea lor în tine,
Ce te mustră pt mâine;
captiv în ieri,ori azi,
Printre ruine să nu cazi.
Să nu te roadă conștiința,
Că nu ți-ai dat silința
Și te avânți pripit
Din orgoliul rănit
Surâsul trist te scaldă
În prăfăraia de pe stradă;
Piedică-ți pune în cale
Și varsă-n urma ta petale.
Te -nvăluie năframa nopții,
Te apasă-n jur pereții;
Ușa ermetic se închise,
Cursul vieții se oprise..
O clipă gândul meu tăcuse,
Blocat în lumi opuse,
Dar mă trezi-n simțiri o briză;
Să mă lepăd de a mea criză,
Definitiv nu am vreo scuză
Și mă mușcă subtil de buză...
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.
Other poems by the author
Epopeea unei Iubiri uitate
Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.
Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.
Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,
Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.
Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,
El, furtuna ce îi căuta cuvântul.
Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.
Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.
Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.
Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?
“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.
“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”
Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….
Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.
Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.
El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!
Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Murmur a dor
Iubito, mi-aș face inima, râu,
Să curgă lin peste sufletul tău,
Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,
Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.
Să-ți împletesc părul în raze de soare,
Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,
Să transform fiecare umbră în vis,
Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.
"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Epopeea unei Iubiri uitate
Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.
Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.
Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,
Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.
Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,
El, furtuna ce îi căuta cuvântul.
Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.
Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.
Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.
Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?
“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.
“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”
Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….
Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.
Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.
El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!
Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Murmur a dor
Iubito, mi-aș face inima, râu,
Să curgă lin peste sufletul tău,
Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,
Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.
Să-ți împletesc părul în raze de soare,
Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,
Să transform fiecare umbră în vis,
Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.
"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.