Epilog

ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire

știind că mă uit uneori la diferite cuvinte

ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic

pentru infantă

al doilea copil al Literaturii

Poezia

care nu-ți vine la îndemână

ai reînviat secretul lui Polichenele

ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații

oricâte pagini ai rupe din DEX

vei fi întotdeauna pe locul doi

Poezia și tu

în această ordine

nu se poate altfel

arată-mi un om dependent sută la sută

de o femeie

fără o mică anticameră

în care să-și oblojească sufletul

tu însăți depinzi ombilical de beauty

militezi pentru independența femeii

printre altele

sau pierzi timpul la coafor

hai lasă-mă...

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,

Parcă uit de-atâtea cazuri.

Timpul trece fără rost,

Gândul meu ți-e adăpost.

Vântul bate, ploaia cade,

Dar tăcerea ta mă arde.

Oare câte doruri țin

Lanțul greu al unui chin?

Nu mi-ai scris și, totuși, sper,

Să-mi răspunzi cândva, în cer.

Poate timpul, vindecat,

Va deschide ce-i uitat.

Dar de nu, din depărtare,

Îți trimit o alinare.

Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,

Te păstrez în al meu gând.

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".

Unui agronom

A zis c-a dat lovitura,

Şi-a luat ogor bonom,

Dar nu i-a ieşit cultura:

Căci, gras pământ, slab agronom.

Unui amic - face 50 ani

Să fii amice prea slăvit,

Şi să trăieşti întru mulţi ani,

Căci ani 50 ani împlinit,

Dar jumătate i-ai cam risipit.

Unui amic - face 50 ani

Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,

Ai dus o viaţă pe a locuri grea,

Vreo zece – doişpe ani la şcoală,

Iar restul pe la birt şi cafenea.

Unui confrate

La dânsul tot privesc mereu,

Şi meditez adeseori,

Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,

Dar numai el cu capu-n nori.

Compasiune

Am vrut compasiune să-i arăt,

Şi să mă pun în pielea ei un pic,

Dar m-am dat iute îndărăt,

Căci n-are piele, ci şoric.

Unei amice

Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,

A zis că da, dar să îi vând un pont,

Că nimenea nu vrea să-i zică,

Ce sumă mi-a rămas în cont.

Unei soaţe

I-a zis soţului de la Paris:

- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,

Nu prin poştă sau în scris,

Ci prin Western Union.

Unuia - după cura de slăbire

A reuşit perfect s-ascundă,

Formele şi burta mai rotundă,

Dar totuşi, ceva i-a scăpat,

Fiindcă capul i-a rămas pătrat.

Unui alpinist

Alpinist vechi, de succes,

A avut femei o hoardă,

Profesional soţia şi-a ales,

Pe cea mai tare coardă.

Şcoala on-line

I-o problemă serioasă,

Să predai on-line la sat,

C-absolventul o să iasă,

Cu bug-uri şi virusat.

Şcoala on-line

S-a decis precum se ştie,

On-line studiu-n pandemie,

Dar presimt mare urgie,

Carte…Google o să ştie.

Şcoala on-line

Pe vremea mea era o vorbă bună

Ai pus cartea pe oala cu smântână,

Azi, se zice cam aşa…

Ai pus mouse-ul lângă cafea.

Şcoala on-line

Când mă scotea profu la tablă,

Mă trecea prin corp rece fior,

Azi, on-line, n-am nici o treabă,

Râd de el, la monitor.

Şcoala on-line

Ministrul Educaţiei a declarat,

Şcoala on-line are succes,

Dar pe la sat s-a constatat,

Curent nu e, şi nici wireless.

Ecumenism

Alături de eretici Papa se închină,

Şi osanale aduc lui anticrist,

Trăgând peste credinţă o cortină,

Pe care o numesc Ecumenism.

Unor invidioşi

Banul meu muncit cu greu,

E râvnit măi oameni buni,

Doar de acei, ce mai mereu,

Au tăiat frunză la câini…

Doină - după tăierile de păduri

 “Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului,”

Azi te jelui la ghiveci,

Codrul e la austrieci.

Excursie

A plănuit să meargă la Cazane,

Dar Dunărea fiind învolburată,

S-a întors al meu amic chefliu,

Tot la cazane, dar cele cu rachiu.

Minune 

Un secret i-a împărtășit

Lângă soba de granit,

Și-apoi a rămas uimit,

Că gura sobei a vorbit.

Unei accidentate

  a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină

La zâna măseluţă te-ai rugat,

Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,

Dorinţa ea ţi-a ascultat,

Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.

Unei accidentate

Singurătate ai vrut neapărat,

Şi îl priveai pe soţ cu ură,

El brusc pedala a apăsat,

Şi singură ai rămas… în gură.

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.

Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.

Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,

Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.

Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,

El, furtuna ce îi căuta cuvântul.

Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.

Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.

Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.

Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?

“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.

“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”

Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….

Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.

Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.

El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!

Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Îți sunt efect antihalo,
Te readuc înapoi în abis,
Dictând portative pierdute-n ecou
Mă seduci cu vorbe irbis.

Lasă-mă să te duc acolo circumscris,
Unde nu duce nicăieri.
Să poți simți totul într-un fel precis:
“Pietre seci în serile reci”

Privind luminile murind pe rând,
Îți prezentam ca un copil,
Clipele tale triste zburând
În ale mele întunerici.

Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai întreb altă dată…
Invocându-mă, mă chemi
Din adâncul pierdutelor judecăți.

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Te-am îngropat în suflet,
Dar primăverile nu-ți cunosc mormântul.
Ai fost, ai plecat, ai ars în tăcere,
Eu doar am rămas, cenușă sub vremuri grele.

Te-am iubit de nu mai pot,

După atât amar de timp

Si-mi este foarte tare frig

Că după tine, usa sa o închid, nu pot

Te-am iubit de nu mai pot

Ca mai apoi, sa vrei mai mult

"Iubita mea, ti-as da de-al lumii tot,

Dar Dumnezeu, eu nu-s, sunt un biet om"

Blestemat sa te iubesc

Sau binecuvantat ca te-am avut?

Niciodată nu am sa deslusesc

Acest sumbru mister profund.

Nu știu cine a încurcat lucrurile mai mult,

Însă știu cine a iubit mai profund

Căci din suferință, se naște dragostea,

Un lucru foarte scump, ce nu costă nimic.....