2  

Omul și locul

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

 

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

 

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

 

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

 

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

 

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

 

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

 

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

 

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

 

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

 

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.


Category: Poems about death

All author's poems: Florin Dumitriu poezii.online Omul și locul

Date of posting: 28 марта

Views: 59

Log in and comment!

Poems in the same category

Pășea copilul nimănui..

Curge spaima pe buze

Din bolta-nlăcrimată,

Cad gloanțe și obuze

Peste gloata-ndoliată.

Printre ruini ce fumegă

De gemete și strigăte,

Moartea hădă spumegă,

Umblă după suflete.

Băiețașul zdrențăros,

Smiorcăind necontenit 

Prin pălcul neguros,

Jalea părintele rănit.

Ce se zbate vlăguit,

Implorăndu-l în surdină, 

În iadul dezlănțuit 

În răgaz sa nu rămână. 

Pășea copilul nimănui 

Prin ținutul pârjolit

Cu gustul amărui

Al plânsului înăbușit  ..

More ...

Adio

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

 

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

 

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

 

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

 

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

 

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

 

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

 

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

More ...

Apocalipsa

Covor de cadavre se asterne in iad,

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați

după grad,

Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.

 

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.

 

A lui oponent,nervos si cu roba de rege.

Prin învățături stramosesti,

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

 

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel cu a

lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

 

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste curcubeu

din soare.

In final fericit deschide a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

 

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.

 

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege încoronat

si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

 

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

  

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Prin simbol de judecată conduce generic,

Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!

 

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.

 

 

More ...

Toată durerea

        durerea toată,

     o scriu în versuri,

        mici și scurte,

   mai mult nu e nevoie.

   timpul trece,timpul vine,

   iar durerea rămâne cu mine.

    noaptea satul doarme.

   numai eu nu am somn,

   durerea îmi încurcă,

  încărcată cu lacrimi.

   Și eu atunci,

  sudoarea de pe față o șterg,

 respir cu grijă și teamă,

 Mi-e frică să nu mor

 și durerea să moară cu mine .

 

Poezie despre moarte,durere .

Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤 

More ...

Concert în pivniță

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

 

More ...

Demascat

Fostu-am demascat,
De speranța luminat,
Sufletul să-mi fie dat,
Dorința s-a întâmplat.

Viața mea s-a terminat
Dupa cat am așteptat
Absolut sa-mi fie dat
Gândul ce m-a demascat.

Capul meu curat acum,
Spune ce aveam să-mi spun
Trebuia să-mi văd de drum,
Sufletul să mi-l adun.

-6

More ...

Other poems by the author

1001 jurăminte arse-n dor

 

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,

Cum nici cerului nu-i ajunge

Doar o stea sa strălucească-n zadar.

 

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...

E mult prea slab, e mult prea clar.

Cum să-ți descriu ce simt, când știu

Că orice vorbă-i prea puțin în dar?

 

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu mi se pare destul o floare,

Când tu ești grădina în care primăverile

Își scriu numele cu petale de aur.

 

Aș spune „te iubesc” ușor,

Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,

Și dacă știi că-n mine ești,

Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,

Tu știi ce-nseamnă să iubești.

 

Aș spune „te iubesc”, dar știu

Că-n lumea asta, prea pustiu,

Un dor ca al meu e rar,

Un foc ce arde-n zări de jar.

 

Aș spune „te iubesc”, dar cum?

Când tu îmi ești și drum, și fum,

Și zbor înalt, și dulce har,

Și rai, și stea  spre altar.

 

Aș spune „te iubesc” din plin,

Dar orice vers e prea puțin,

Căci tu ești cântec, ești altar,

Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.

 

Aș spune „te iubesc”, dar știu,

Că-n lipsa ta rămân pustiu,

Iar timpul trece în zadar,

Ca ploaia-n nopți fără hotar.

 

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu vreau să fiu doar un murmur.

Vreau să fiu furtuna, poezia,

Răsuflarea ce-ți umple pieptul

Și te face să simți că viața e mai mult

E iubire, ce nu se sfârșește.

 

Aș spune un simplu „te iubesc”,

dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.

 

More ...

Dincolo de Veci

Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,

Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,

Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,

Aducând adevărul pe-al lumii granit.

 

Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,

Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.

Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.



More ...

În umbra dorului

Lasă lumea să ardă 

De dorul focului meu,

Iar tu cu îmbrățișarea blândă,

Să-l stingi mereu...

 

Dar dorul meu renaște, 

Ca flacăra purtată-n vânt,

Când te știu undeva departe,

Într-un alt cuvânt.

 

Prin ochi străini te caut

Și-n șoapte naște dorul

Unde sunt eu acum?

Dacă-n inima ta, sunt străin...

 

Mai am al tău zâmbet,

Undeva... pierdut în timp,

Dar aproape, ca lumina,

Pe care o simt.



More ...

Epilog

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

More ...

Inelul Solomonar

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

 

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

 

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

 

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

 

More ...

Dar, Doamne, ce bine mint!

Poate că ne vom mai întâlni

Când vom fi mai în vârstă,

Când în minte nu vor mai fi furtuni,

Doar ape limpezi sub lună,

Iar bătaia inimii nebune se va domoli.

 

Așa că spun, naiv, pierdut în privire,

Că poate atunci voi fi visul tău,

Iar tu, aleasa vieții mele.

Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,

Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.

 

Și iar îmi spun povești,

Caut cumva să mă conving

Că timpul ne va mai întâlni,

Iar noi vom ști să fim...

O, dar ce frumos mă mai mint!

More ...