Murmur a dor

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison  bat,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

Pe-un cer bolnav de stele reci,

Se scurge noaptea-n speranțe risipite,

Iar luna-și plimbă, tristă, veci,

Prin ochii mei rămași departe.

Un crin murdar îmi crește-n gând,

Cu rădăcina-n trup și moarte,

Și-mi cântă dulce, blestemând,

Iubirea-n forme descompuse, goale.

Mi-e dor de-un vis ce n-a fost scris,

De-un adevăr ce nu se spune,

Căci tot ce-am fost s-a stins în vis

Și tot ce sunt e-o putreziciune.

O, înger pal, cu chip stricat,

Coboară-n mine și mă minte,

Că raiul nu e decât dat

Pe datorie unor oseminte.

Și râd, dar râsul meu e gol,

Un clopot spart în cimitire,

Căci port în piept același rol:

Să fiu și viu, și putrezire.

Dragă poezie, cântec fără glas,

Te-am învățat pe dinafară înainte să te scriu,

Mi-ai curs prin sânge, lin, ca un ceas

Ce bate doar atunci când simt că sunt târziu.

Te scriu fără plan, te simt înainte,

Îmi bați în piept ca un dor fără nume,

Din tine se nasc și sfinți, și morminte,

Ești focul ce arde, nu fumul din lume.

Ai fost lângă mine când totul pleca,

Când oamenii mei deveneau amintiri,

Tu n-ai întrebat, n-ai judecat,

Doar m-ai învățat să respir în tăceri.

Te-am scris pe nopți cu ochii obosiți,

Pe foi ce tremurau sub mâna mea,

Tu m-ai iertat când eram prea sincer

Și m-ai mințit când adevărul durea.

Când nu mai știu cine sunt sau ce vreau,

Mă caut în tine, literă cu literă,

Tu nu promiți, nu minți, nu trădezi,

Doar arzi... și asta te face liberă.

Dragă poezie, dacă voi tăcea,

Să știi că nu te-am părăsit nicicând,

Doar m-ai scris tu pe mine, mai întâi,

Și m-ai lăsat să te semnez plângând.

Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…

Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…

Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.

Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.

Suntem o floare crescută din minciuni,

Cu petale scrise-n sânge și regret,

Ne sărutăm ca doi nebuni frumoși

Ce-și semnează moartea cu un vers discret.

Iubirea noastră e un zeu bolnav

Ce ne promite rai, dar dă infern,

Ne rugăm unul altuia în tăcere

Și ne ucidem blând, etern și ferm.

Aș vrea să te iubesc fără otravă,

Fără colții dulci ai unui vis stricat,

Dar tu ești focul care cere rugăciuni

Și eu sunt rugul care vrea să fie ars, curat.

Vinul alunecă, mușcă și suspină,

Pe gât se strecoară, iar pielea-i divină.

Fiecare picătură-i șoaptă aprinsă,

Care te ține-n brațe, tăcută și stinsă.

Vinul vine când nu mai vin

Nici scuze, nici oameni, nici drum.

Din „a fi” face „a deveni”,

Din „prea târziu” face scrum.

Vise se-mpletesc în pahar, răsucite,

Roșu râde, alb suspină, amestecate.

Buzele tac, dar se-mpiedică ușor,

Și șoaptele se sting în foc de dor.

Ma plimb pe-aleea rece și pustie

Copacii din umbră mă privesc mirați 

Pe cer strălucește luna plină,

Doar ea-mi mai bucură ochii întristați.

Imi port cu mine trecutul și pasul mi-e greu,

Caut s-o întâlnesc pe vechea "eu"

Mă frâng încercând din urmă s-o ajung

E departe... și-o privesc îndelung.

E beznă pe alee...sunt doar eu,

Și-mi inăbuș lacrimile ce vor să-mi iasă 

Le stăpânesc să nu cadă, cu greu...

E frig...și mă gândesc să fac cale-ntoarsă.

Pe -o bancă mă asez visând 

Deși speranțele mi-s la pământ,

Visez la pieptul tău obrazul să mi-l culc,

Si-un vin să beau, sub ochii tăi căprui...

Știu mi-e visul plin de dor

Ce-mi amintește cât de mult te ador

Și ma face să sper, să rezist fără a plânge 

Ca-ntr-o zi un vin, și-o-mbrățisare mă vor ajunge..

Eram și eu prin somptuoasa Franță...

Când m-ai paralizat cu a ta eleganță.

Mă porți prin Paris, Lyon, Marsilia, Nisa...

Cred că urmează Turnul din Pisa!

Dar asta când om fi noi suficienți de puternici

Să trecem hotare adevărate.

Că momentan ne împiedicăm de propriile umbre

Care par să imite grandiosul ”Le Louvre”.

Onorat că te-am cunoscut, mă declar...

La apus pe Valea Loirei, în dualul august.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

I. Câte lacrimi am vărsat

Câte vorbeam înșirat,

În zadar.. că nu sa meritat

Tu să auzi ce am îndurat..

II. Câte vorbe tulburătoare

Din certuri nestăpânitoare

Câte uși trântite..

Din gesturi neîmplinite

III. Câte certuri în zadar

Aruncate într-un șanț,

Plin de ploaie amară

Cu lacrimile mele de aseară..

IV. Câte vorbe tăioase,

Din loviri apoase

Cu multă îndurare am suportat

Faptele ce s-au remarcat.

V. Câte lacrimi! Câte ploi!

Cât orgoliu între noi..

Câte vorbe aruncate-n aer 

Rostite știind că doare!

VI. Am rezistat cât sa putut ,

Dar tu nu ai mai vrut 

Am rezistat cât a durut ,

Dar deja.. paharul s-a umplut.

VII. Răbdarea mea s-a dus 

De mult, în jos, pe vale..

Pe valea regretului supus,

De a te lua sub îngrijorare 

VIII. Oare.. chiar sa meritat ?

Să te îngrijesc fără încetare

Fiindcă.. nu mi-ai arătat

Că într-adevăr ne-am împerecheat

IX. A fost doar un capitol

Care abia gândeam

Nu mă așteptam la asta ..

Că se va întâmpla

X. Câte vorbe, m-au tăiat

Mai tare m-au încăierat

A durut mai tare ca un cuțit

Vârât în inima surprins ..

XI. Câte șanse mai avem?

Să fii din nou al meu 

Să petrecem zilele împreună

Cu plimbări sub clar de lună..

XII. Câte stele sunt pe cer 

Nici în ochii tăi n-am văzut

Că tu ești doar o stea

O stea de pe pământ

XIII. Poate sincer e ciudat 

Privindu te acum pe tine

În dilemă iară sunt 

Că sunt mereu cu gândul la tine 

XIV. Cât timp o să mai stai ?

În mintea și sufletul meu 

Deja.. oricum te-ai mutat 

Și fizic, și psihic de tot 

XV. Cât timp mai am ?

Să uit cu totul de tine 

Pentru a putea visa

Pe toți înafară de tine..

XVI. Cât timp o să-mi ia?

Să uit de tine ca persoană

Pentru că altfel.. nu aș putea 

Fiindcă îmi vei o fantomă

XVII. Cât o să umbli așa?

Prin amintirile și gândurile mele..

Ieși odată din mintea mea!

Ca să pot să dorm liniștită 

XVIII. Să nu mai am insomnii

Sau perna udă de lacrimi mii

Măcar ăsta să fie un dar

Dacă durere deja mi-ai dat 

XIX. Cât timp o să ne ia?

Să ne uităm treptat

Mai întâi cu fizicul și prezența

Apoi cu gândul și inima..

XX. Câte lacrimi în zadar!

Câte orgoliu între noi

Câte vorbe.. câte ploi!

Care vor rămâne între noi..

Ființă necuviincioasă, 

Care cu greu 

Se arată,

Se-nfioară și se teme

Îmi spui frumos

Dacă ai probleme? 

Cu drag te ajut,

Un sfat și poate..

Un sărut.

Doar să te faci observată 

Să te privesc,

Nu cu ochii-n ceață. 

Fiindcă tu, frumoasă 

Ai o strălucire 

Ce-n suflet mă apasă,

Vreau să te iubesc

Cum se cuvine,

Cu tine să reușesc. 

De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.

Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.

Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.

Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.

O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.

Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.

Senin e azi în ochii tăi,

Prin alb șoptește luna

Un tainic clinchet de azur,

Și-a încetat furtuna

Pastel s-a scurs deasupra lor,

Bujor pictând obrajii

Râsul, ca briza printre flori,

Petale-ți dă omagii

Ca soarele ți-e chipul blând,

Când razele-i iau urma

Și cântă stele-n jurul tău,

De parcă le-ai fi luna