În brațele tale
Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,
Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.
Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.
Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.
Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,
Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,
Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,
Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.
Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,
Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.
Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,
Când de lumea rece vreau sa mă ascund.
Nu vreau altceva, decât pe noi doi,
Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.
Căci brațele tale sunt a mea chemare
Când inima-mi caută un colț de uitare.
Poems in the same category
DIN LIVADA CU MASLINI
Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...
Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...
Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...
Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...
Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...
#ingerulmeu
Sentimentul descoperit
I. Tu mă accepți
Multe între noi rămân
Eu merg înspre tine
Mai sus de pământ
II. Până la stele am ajuns
Acum ce putem face?
Poate să fie între noi spus
Un tratat de pace
III. O iubire țipă
De când te-am zărit
Și din clipa
In care te-am atins
IV. Un sentiment ciudat
Sumbru și amestecat
Poate pari mirat
Dar eu te-am înconjurat
V. De iubire te-am cuprins
Și de aici nu mai scapi
În brațele mele nedesprins
Tu de asta nu străbați
VI. Ca o stea ai apărut
De unde anume
Din lumea de demult
Cu un șir de volume
VII. Multe minuni ai adus
Și bogății sufletești
Ceea ce e puțin spus
Căci nu le mai sfârșești
VIII. Apar și apar
Nu se mai sfârșesc
Acum nu mai doare iar
Când mă gândesc
IX. Eu te am pe tine
O comoară de neschimbat
Tu mă ai pe mine
Un suflet întruchipat
X. Încă nu ne cunoaștem
Dar deja ceva simt
Putem recunoaște
Că nu am ce sa mint
XI. Se aude in depărtare
Un viitor aproape
Cu multă mirare
Și închise pleoape
XII. Pe un covor de fericire
Și multă iubire
Vom sta ambii fara nemurire
Cu mare gingășie
XIII. Nu, gândul meu
Nu se termina aici
Să știi că mereu
Te voi ține să nu pici
XIV. În prada trădării
Voi fi aici lângă tine
În cazul durerii
Să te pot susține
XV. În brațe te voi păstra
Suflet și tablou îmi vei sta
Căci știu că o să poți imita
Sentimentele care le pot avea
XVI.De tine nu o sa mă plictisesc
Din contră, o sa mă veselesc
Lângă tine o să zâmbesc
Și o să te iubesc
XVII. Până la sfârșitul vieții
Ne vom ține de mână
Cu fericire copii
O să-i iubim in fiecare săptămână
XVIII. O familie fericită vom avea
Și viitorul luminat ni se va arăta
Mereu ni se va părea
Că nu ne-om mai vedea
XIX. Dar zi de zi
Noapte de noapte
Pupici și îmbrățișări mii
Vom avea parte
XX. Aș putea scrie
Mult și bine din gândit
Dar ce se știe
Este că te iubesc la infinit
Autor: Anonima S
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
As retrăi
Din dorința de a mai te simți puțin
Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin
Îl cuprind cum tu m-ai învățat
Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.
Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire
Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie
Și retrăiesc orice moment cu suferință
Doar să îmi mai fii măcar o clipă.
Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă
Doar să mai râd cu tine măcar o dată
Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită
Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.
Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut
Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut
Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine
Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.
Privește draga mea...!
Privește draga mea la ram
La muguri și la floarea lor,
Cât de frumos este copacul
Tabloul viu, în fața ochilor
Și de te uiți tu mai atent
Poți admira dansul albinei,
Ce florii-i fură tot nectarul
Din zori pân' la finalul zilei
Iar printre frunze poți zări
Cum păsări își fac cuiburi,
Și-ai să distingi din ciripit
Gama Major pusă pe triluri
Așa că te invit la o plimbare
De mână să ne ținem strâns,
Să vezi petalele cum zboară
Și cum pământul totu-i nins
Pe-alei îți voi șopti prin vers
Cuvinte dulci și pline de iubire,
Și din copaci flori îți voi dărui
Ca semn de-aleasă prețuire
Pe banca ninsă ne vom așeza
Să-ți zic câte-n lună și-n stele
Și-am să mă întind în poala ta
Să uit că am avut și clipe grele
Când seara ne va trimite-acasă
Vom lua cu noi povestea noastră,
Ca peste timp s-avem ce povesti
La o cafea, ghicită...la fereastră!
Privirea ta!
Privirea ta îmi spune,
Că nu mă vezi,
Simt între noi o tensiune,
Pe care tu o negi
Rostesc cuvinte de iubire,
Pe care nu le auzi,
Eu mă vizez să devin mire,
Iar tu ceva-mi ascunzi
Te țin de mână, ne plimbăm,
Căldura ne lipsește,
Din când în cànd ne sărutăm,
Însă sărutu-i rece
Frumoase flori îți dăruiesc,
Și ți le pun în poale,
Vreau sentimente să primesc,
Și nu doar vorbe goale
Promisiunile simt cum se duc,
Răceala ne cuprinde,
Degeaba-ncerc să te seduc,
Nimic nu te aprinde
Cât de aproape sunt de tine,
Cât de departe-mi ești,
Nu știu cum ar fi mai bine,
Rămâi...sau pleci
Reproșuri să-ne-aducem,
E calea cea ușoară,
Și sigur nu va duce,
Spre-a-noastră împăcare
Vom căuta o cheie potrivită,
Inima s-o deschidă,
Poate nu va fi una ruginită,
Greu să descuie
............... ...........
Acum după o viață împreună,
Cu multe chei în buzunar,
Vă spun c-am folosit doar una,
Cea a Iubirii, de Sus primită-n..Dar!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
DIN LIVADA CU MASLINI
Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...
Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...
Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...
Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...
Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...
#ingerulmeu
Sentimentul descoperit
I. Tu mă accepți
Multe între noi rămân
Eu merg înspre tine
Mai sus de pământ
II. Până la stele am ajuns
Acum ce putem face?
Poate să fie între noi spus
Un tratat de pace
III. O iubire țipă
De când te-am zărit
Și din clipa
In care te-am atins
IV. Un sentiment ciudat
Sumbru și amestecat
Poate pari mirat
Dar eu te-am înconjurat
V. De iubire te-am cuprins
Și de aici nu mai scapi
În brațele mele nedesprins
Tu de asta nu străbați
VI. Ca o stea ai apărut
De unde anume
Din lumea de demult
Cu un șir de volume
VII. Multe minuni ai adus
Și bogății sufletești
Ceea ce e puțin spus
Căci nu le mai sfârșești
VIII. Apar și apar
Nu se mai sfârșesc
Acum nu mai doare iar
Când mă gândesc
IX. Eu te am pe tine
O comoară de neschimbat
Tu mă ai pe mine
Un suflet întruchipat
X. Încă nu ne cunoaștem
Dar deja ceva simt
Putem recunoaște
Că nu am ce sa mint
XI. Se aude in depărtare
Un viitor aproape
Cu multă mirare
Și închise pleoape
XII. Pe un covor de fericire
Și multă iubire
Vom sta ambii fara nemurire
Cu mare gingășie
XIII. Nu, gândul meu
Nu se termina aici
Să știi că mereu
Te voi ține să nu pici
XIV. În prada trădării
Voi fi aici lângă tine
În cazul durerii
Să te pot susține
XV. În brațe te voi păstra
Suflet și tablou îmi vei sta
Căci știu că o să poți imita
Sentimentele care le pot avea
XVI.De tine nu o sa mă plictisesc
Din contră, o sa mă veselesc
Lângă tine o să zâmbesc
Și o să te iubesc
XVII. Până la sfârșitul vieții
Ne vom ține de mână
Cu fericire copii
O să-i iubim in fiecare săptămână
XVIII. O familie fericită vom avea
Și viitorul luminat ni se va arăta
Mereu ni se va părea
Că nu ne-om mai vedea
XIX. Dar zi de zi
Noapte de noapte
Pupici și îmbrățișări mii
Vom avea parte
XX. Aș putea scrie
Mult și bine din gândit
Dar ce se știe
Este că te iubesc la infinit
Autor: Anonima S
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
As retrăi
Din dorința de a mai te simți puțin
Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin
Îl cuprind cum tu m-ai învățat
Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.
Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire
Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie
Și retrăiesc orice moment cu suferință
Doar să îmi mai fii măcar o clipă.
Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă
Doar să mai râd cu tine măcar o dată
Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită
Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.
Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut
Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut
Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine
Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.
Privește draga mea...!
Privește draga mea la ram
La muguri și la floarea lor,
Cât de frumos este copacul
Tabloul viu, în fața ochilor
Și de te uiți tu mai atent
Poți admira dansul albinei,
Ce florii-i fură tot nectarul
Din zori pân' la finalul zilei
Iar printre frunze poți zări
Cum păsări își fac cuiburi,
Și-ai să distingi din ciripit
Gama Major pusă pe triluri
Așa că te invit la o plimbare
De mână să ne ținem strâns,
Să vezi petalele cum zboară
Și cum pământul totu-i nins
Pe-alei îți voi șopti prin vers
Cuvinte dulci și pline de iubire,
Și din copaci flori îți voi dărui
Ca semn de-aleasă prețuire
Pe banca ninsă ne vom așeza
Să-ți zic câte-n lună și-n stele
Și-am să mă întind în poala ta
Să uit că am avut și clipe grele
Când seara ne va trimite-acasă
Vom lua cu noi povestea noastră,
Ca peste timp s-avem ce povesti
La o cafea, ghicită...la fereastră!
Privirea ta!
Privirea ta îmi spune,
Că nu mă vezi,
Simt între noi o tensiune,
Pe care tu o negi
Rostesc cuvinte de iubire,
Pe care nu le auzi,
Eu mă vizez să devin mire,
Iar tu ceva-mi ascunzi
Te țin de mână, ne plimbăm,
Căldura ne lipsește,
Din când în cànd ne sărutăm,
Însă sărutu-i rece
Frumoase flori îți dăruiesc,
Și ți le pun în poale,
Vreau sentimente să primesc,
Și nu doar vorbe goale
Promisiunile simt cum se duc,
Răceala ne cuprinde,
Degeaba-ncerc să te seduc,
Nimic nu te aprinde
Cât de aproape sunt de tine,
Cât de departe-mi ești,
Nu știu cum ar fi mai bine,
Rămâi...sau pleci
Reproșuri să-ne-aducem,
E calea cea ușoară,
Și sigur nu va duce,
Spre-a-noastră împăcare
Vom căuta o cheie potrivită,
Inima s-o deschidă,
Poate nu va fi una ruginită,
Greu să descuie
............... ...........
Acum după o viață împreună,
Cu multe chei în buzunar,
Vă spun c-am folosit doar una,
Cea a Iubirii, de Sus primită-n..Dar!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
Vin
Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,
Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.
Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar
Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.
Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,
Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,
Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun
Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.
Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,
Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,
Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,
Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.
Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,
Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,
Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă
În toată această lume umplută de uitare.
Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,
Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți
Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,
Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.
Voi fi un animal legat de trupul tău,
Închis în cușca asta de sentiment și vânt,
Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,
Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.
Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui
Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!
Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!
… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!
Și-aș muri, și-aș renaște
Și-aș muri, și-aș renaște
Necontenit - doar să găsesc
Nebănuite căi ascunse,
Să reînvăț să te iubesc.
Și-aș muri cu înserarea,
Cu răsăritul aș renaște,
Mi-aș regăsi morbid suflarea,
Doar pentru a te re-cunoaște.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
Vin
Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,
Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.
Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar
Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.
Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,
Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,
Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun
Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.
Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,
Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,
Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,
Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.
Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,
Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,
Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă
În toată această lume umplută de uitare.
Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,
Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți
Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,
Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.
Voi fi un animal legat de trupul tău,
Închis în cușca asta de sentiment și vânt,
Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,
Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.
Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui
Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!
Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!
… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!
Și-aș muri, și-aș renaște
Și-aș muri, și-aș renaște
Necontenit - doar să găsesc
Nebănuite căi ascunse,
Să reînvăț să te iubesc.
Și-aș muri cu înserarea,
Cu răsăritul aș renaște,
Mi-aș regăsi morbid suflarea,
Doar pentru a te re-cunoaște.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.