DANIEL part.1
Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.
În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de
colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o ajute pe mama dacă le cerea ceva.
Pe mine nu prea mă băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .
Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la
urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă la combinat .Era în schimbul de noapte..Vestea a căzut
ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am
văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea pe
care era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie ce semâna
cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata și-i cerea sfatul
cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am început să plâng ,la început mai
ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni
niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai
seamăpă cu ce a fost odată..Tristețea și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul tatălui meu
ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în
tăcere ,ascunzându-se de noi.
Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:
-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea ser-
viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua
noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută și
nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o
pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum te-ai îndurat de copilașii
noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-
Mama și-a luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama ne-a
îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă
modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-
scut ,să rămânem împreună .Am așteptat vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea curte
mare cu loc de joacă și o grădină plină de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...
Category: Prose
All author's poems: T.A.D. ![]()
Date of posting: 12 January 2025
Timp de citire: ~6 min.
Views: 965
Other poems by the author
CEASUL FERMECAT
Cât de searbădă-i e clipa
Când nu mai iubești....
Nu-i lumină de la care
Sâ te încălzești !...
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
Dacă nu mai simți fiorul
Când te țin în brațe...
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor săgeată
Te-au străfulgerat!...
DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
O vacanță de neuitat !
Aveam o bostană chiar la marginea satului.
Coboram un drum de țară, printr-o luncă de salcâmi
tineri, parfumul florilor te ducea în altă lume și te făcea
să mai rămâi să asculți concertul păsărelelor ce începuse
cuibăritul. Mergeam cu tata să-l ajut să însemnițeze tarlaua.
Anul acela vom avea o bostană, și porumb cu floarea
soarelui la drum ca un paravan împotriva hoților de pepeni.
Se apropia vacanța mare și tata ca să ne facă o surpriză,
a hotărât ca noi fetele să fim paznicele acolo,deși nu era nevoie.
Atât ne putea oferi, nu mare ,nu munte .A muncit vreo două
zile și a făcut un pătul cu un etaj cu scară de unde priveam toată
tarlaua. La capătul celălant aveam câtea trepte săpate din pământ,
pe care le coboram și luam apă din lacul Pochina când era scăzut
dar când era plin, chiar de pe mal. De pe vremea aceia m-am
împrietenit cu natura și cu vietățile ei.M -am jucat cu broaște,cu arici,
cu gușteri cu puișori, cu căței cu pisici .
Eu și cu sora mea ne-am luat rolul în serios și ne-am gospodărit
după pricepere. Veneam la bostană dimineață ,cu un pachețel de mâncare,
la început, apoi prindeam pește , am făcut un cotlon, am văzut la mama,
s-au copt roșiile, pepenii, porumbul era bun de copt de fiert, ne gospodăream.
Ca jocuri le-am ales pe cele de - fermier- prășeam ,pliveam, udam apoi
culegeam. Pe arșița amezii, ne jucam pe pătul -pietrele-în vogă pe atunci.
Când apa lacului era calmă, îmi luam undițile și pescuiam. Pescuitul la undiță
te îndeamnă la meditație , cere răbdare. Toată vacanța am petrecut-o la bostană
A început școala, ma-am întors cu drag la colegi, le-am simțit lipsa. Apoi am
avut o surpriză plăcută A fost o sedință -solemnă- pentru noi, zece elevi din școală
am primit CRAVATA DE PIONER, pe care am purtat-o cu drag și toți am primit am
primit -BURSĂ- AJUTOR MATERIAL-bine veni. Școala era școală- profesorii, ca niște părinți
Nu-i adevărat că suntem melancolici, asta o spun cei care au ajuns acolo, nu le este locul.
Mii de gânduri...
Ies din minte și prind viață,
Mii de gânduri, chiar de dimineață,
Să le dau voie afară, mai întâi cui?
Natura pe locul întăi :
Ea ne iubește, ne găzduiește,
Nu face nimănui favoruri,
De ești om sau doar un pui...
Nu-i face rău nimănui.
Cu iubirea-i o problemă,
De ești tânăr o trăiești,
Frumoasă-i viața, vând iubești...
Mai este și o parte tristă
Ea poate fi cumpărată, abuzată,
Sau un joc josnic, pentru cei cu bani,
Nu țin cont, că nu mai au ani...
Viața, mai are ceva bun în ea?
Viața de familie-i frumoasă
Când ai cu cine face casă,
Când muncind, lași ceva în urma ta...nu uita !
Și mai avem un legământ
Cât trăim pe acest pământ, țara asta este a noastră
Nu o lăsați nebunilor,vânzătorilor, hoților...
Este zestrea copiilor, un bun al Românilor !!!!!!!
Dunăre drumuri pe apă !
Orașul meu îl percep, ca pe-o casă bogată,
Aici mi-am petrecut tinerețea odată,
Plimbările erau lungi, mai ales primăvara,
Când grădinilor, li se deschidea floare.
Străzile principale, ozonate de mândrii tei,
Luminate de luna sfioasă și de stele,
Până târziu ne plimbam pe alei
Erai în siguranță în brațele mele.
Cartierele orașului răsar ca pe câmp macii
Satele asigură brațe de muncă, ca frunzele copacii,
Orașul era un furnicar plin de viață,
Toți, doritori, noilor chemări să facă față.
Galațiul avea drumuri de apă,o bogată arteră,
Întra și ieșea mărfuri către lumea prosperă,
Ajunsese port dunărean, cunoscut și iubit
Lăsat acum să moară mâlit și neângrijit.
Bunica mea !
Le-am spus părinților mei, sus și tare,
Vreau să petrec la bunica vacanța mare,
Sunt cu ea din zori în seară,
Fără ca un program să-mi ceară.
Mama îmi cere să devin pianist,
După atât studiu, am devenit trist,
Tata, și-ar dori să devin detectiv,
O meserie în care ești veșnic activ.
Toată vara, colind pădurea și lunca
Ascult povești souse de bunica
Nu mă leagă nimic de cel oraș
Ascult concertul naturii , cu dulcele ei glas.
Bunica, mi-a spus că aici a fost fericită,
Unde mama mea, a fost cu drag crescută,
Rădăcinile mele, vin de la țară,
Mă uit la bunica mea, ca la o comoară.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Zbor
-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?
Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!
Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare...
Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire!
Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!
Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!
În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...
Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor.
Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!
La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)
În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!
Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?
Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane...
Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...
ce e iubirea?
mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..
Moștenire în daneză
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Arv
I dag vil vi diskutere en speciel genstand, en genstand, der er kær for os, dem af os, der stadig opbevarer ting på loftet i huset, mere præcist en filthat. Bayersk hat, hat af ubestridelig historisk betydning, fangede fem dåb, to dimissioner, flere bryllupper og det er det hele. Hat som flere generationer kun havde, men at have på, det tror jeg ikke de har haft på, den er ikke længere at bære for længe siden. Som jeg nævnte tidligere, er den filt, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjer fastgjort til siden.
Cecilias insisterede på, at hun skulle holdes under de bedst mulige forhold. Noget der skete, kun tidens gang har sagt, det er ikke længere som det plejede at være, det sidder ikke længere som det plejer. Selv den blå nuance er ikke længere levende, den er mere lurvet, gammel, støvet. Det ville være fantastisk til vintage outfit-ideer, men ellers hold det smukt, bare til samlingen.
Det var ikke en lille overraskelse for Cecilia at opdage, at hatten, der er beskrevet så poetisk indtil videre, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en mølfamilie. Så lad os se det i øjnene, når nogen arver en hat, får de ikke bare hatten, de får også møl til den.
En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti måske, det har også en konge og en monark og stort set alt, hvad det behøver for at være et fuldgyldigt monarki. Men hvordan kan man sådan her? Hvor længe har han været ude af mølkugler?, siden hvornår er Pronto blevet brugt til skadedyrsbekæmpelse? En vred og grublende Cecilia stiller sig selv disse spørgsmål konstant. Hvordan med al den tilsyneladende omhu, som alle har taget, ender hatten med at gå i opløsning i denne hastighed. Hvis den oldemor vidste og var i live, ville hun være ekstremt vred. Cecilia sidder og sidder og tænker på en løsning for at genoprette sin herlighed en anden gang.
Han fandt det, han ved, hvad han skal gøre, han vil komme med en løsning, der vil dræbe dem, efter at de dør, vil han tage og skære den del af materialet ud, der vil fjernes.
Fortsæt som jeg har beskrevet. Kun ved at lege og uddybe den afskårne del mere og mere, når han den anden side af materialet med saksen. Gode mennesker, I har haft det i fire generationer, hvordan ved I, hvordan man tager sig af et aktiv, nogen efterlod jer? Hun gav dig det ikke at lægge et ansvar på dine skuldre, hun gav det til dig, fordi hun syntes, det ville være rart for dig at have noget, hun godt kunne lide. Du krydsede virkelig grænsen for letsindighed! Vi forstår godt, at du er ligeglad med selve hatten, men er du ikke også ligeglad med den oldemor, der har betroet dig den?
Cecilia begyndte at sy med tråd af samme farve som hatten oprindeligt ville have været. Hvad er pointen? Perfekt synonymi findes ikke, hverken i farver eller i ord, desværre var farven unik, den var uerstattelig. Cecilia, ved sin dioptri på +1,75 tror, at det var den samme farve. Vi ved ikke, hvad vi ellers skal sige... intentionen var god... at "give sin ære tilbage en anden gang", men på grund af for meget overdreven iver blev resultatet lidt af. Cecilia, vi sætter pris på pleje du du havde den på, desinficeret den, renset den, passet den, hvilket altid er værdsat, men hvis du ikke havde haft det så sjovt med at klippe den ud, var den stadig meget god. Det er altid tilrådeligt at have balance i alt. Hvorfor er det godt at måle vores handlinger, beslutninger? Fordi lad os sige, at vi kører, og vi skal dreje, vi har en kurve foran os, vi skal måle vores hastighed (fordi for meget kan tage os af vejen, afviger fra vores vej), ønsket med hvilket vi ønsker at passere den kurve, det er lige meget hvor lang tid det ville tage, hvor hurtigt, hvor ekspert, hvad jeg ved ikke hvad.. hvad der betyder noget er hvordan harmonisk og hvor sikre vi ved, hvordan vi kommer igennem alt. Ingen bifalder os, vi er bare os selv, og vi har ikke brug for klapsalver.
Ligeledes i nærværende tilfælde kunne den nedarvede hat være forblevet intakt, den ville ikke have krævet indgreb, reparationer, istandsættelse, retouchering, hvis ikke vores kære Cecilia havde villet så brændende at forbedre den helt. Også værd at overveje er, at tingene ofte ikke kræver en radikal ændring for at fungere, bare en delvis eller kun en fjerdedel ville hjælpe lige meget.
Cecilia...Cecilia...enten havde du ikke en sikker hånd, eller også brød du dig for meget om hatten.
Surprizele din apartamentul nou în germană
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Die Überraschungen in der neuen Wohnung
Nach dem Umzug in die neue Wohnung, genauer gesagt mit der Mitnahme aller Habseligkeiten, entdeckte Cecilia immer mehr unnatürliche Dinge. Er bewegte zum Beispiel Möbelstücke und hörte irgendwann ein Knarren in der Wand. Neugierig klopfte Cecilia ein wenig mit ihrem Nagel an die Wand, der Putz löste sich in einer Sekunde und brachte ein wunderschönes Loch in der Wand zum Vorschein. Deshalb decken unsere fleißigen und engagierten Bauarbeiter die Löcher mit durchsichtigem Klebeband ab und tragen Tünche auf. Es wäre gelinde gesagt seltsam, aber wir sollten auch sagen, dass es sich um eine Arbeit handelt, die nur mit den Augen der Welt erledigt wird. Was machen wir mit solchen Mauern im Falle eines Erdbebens oder so? Sie überfallen die Mieter, bevor diese aus der Wohnung fliehen können.
Dann wollte er die Tücher mit ins Badezimmer nehmen, im Badezimmer, was konnte er sonst noch finden, ein doppeltes Cheeseburger-Sandwich, dort einen Monat lang vergessen, aber in fast perfektem Zustand. Es ist zwar nicht mehr essbar, aber es sieht unglaublich gut aus. Es gibt auch Verpackungen aus Cordon Bleu, Apfelkuchen von Hornbach, Österreichischen Schinken (der leckerste Schinken für Bauherren), Martinelwürste, es scheint, dass die Leute beim Essen deutsche Qualität bevorzugen, das ist nur eine Beobachtung.
Aber diese Bauingenieure sind etwas müde, weil sie ihre Druckbleistifte, Notizbücher und ich weiß nicht, wie viele Stifte es im Haus gibt. Es passt zu Cecilia, es wird ihr sehr gut tun, die Noten vier und zwei zu vergeben, denn das ist alles, was ihr Herz zulässt. Wer es schafft, bei ihren Prüfungen eine Sieben zu bekommen, kann wirklich ein bisschen Englisch. Aber er glaubt nicht, dass es schwierig sein würde, er glaubt, dass die Anstrengung von beiden Seiten kommen muss, nicht nur von der einen gebend und der andere nehmend. Darüber hinaus ist sie der Meinung, dass es das Lernen sehr erleichtert, doch sie ist sich dieser Fähigkeit etwas unsicher, sie möchte sich durch die Lektüre der Kindertests davon überzeugen. Es sieht kalt aus, aber im Inneren verbirgt sich ein warmes, sensibles, sogar kindisches Herz. Aus zu großer Lust, Kind zu sein, regt sie sich nicht auf, sie lacht sogar, als sie den Tisch im Wohnzimmer sieht, den gleichen alten Tisch aus der Wohnung ihrer Großeltern. Wie gekritzelt, mit Buntstiften, Buntstiften und Wasserfarben gezeichnet, sie ist aus der Zeit geblieben, als ihr Sohn etwa 2-3 Jahre alt war. Wenn er seine Malbücher aus den Vorjahren auspackt, sieht er, wie unbeholfen und doch bezaubernd er jede Figur, jedes Haus, jedes Detail auf den Bildern ausgemalt hat und wie gut er dabei zum Ausmalen kam. Er lässt auch die Karten mit Nachrichten nicht weg, die er erhielt, als er älter wurde, vor etwa 5 Jahren. Es gab Sätze, die er hätte vervollständigen sollen, wie zum Beispiel: „Wenn ich eine Blume hätte, würde ich sie ihr geben…“, Wenn ich meiner Mutter danken würde, würde ich es tun, weil…“ kurze Texte von Dankbarkeit, ein Weihnachtsgeschenk von einer Tante.
Schöne Erinnerungen, aber die Überraschungen in der Wohnung hören nicht auf, sie gehen weiter. Der Parkettboden knarrt jedes Mal, wenn Cecilia darauf tritt. Bei ähnlichen Musiknoten knarren auch die Türen, wenn man sie öffnet. Die Schubladen fallen aus dem Nachttisch, dem einzigen Nachttisch in ihrem Schlafzimmer. Was können wir über das Kinderzimmer sagen? Alle Kisten, in denen sie ihre Spielsachen aufbewahren, sind übereinandergeknallt, außerdem ist es unbeschreiblich kalt. In allen Räumen ist die Temperatur durchschnittlich, nur im Zimmer des Sohnes ist es unerträglich kalt. Das Fenster war doppelt verglast, aber nicht gut befestigt, außerdem fehlt eine Wärmedämmschicht.
Cecilia warnte, was soll sie mit ihrem Jungen machen, der sowieso immer wieder Nebenhöhlenentzündungen bekommt und oft mit seiner Nase zu kämpfen hat, weil er wie sie aussieht? Er befahl, einen Bademantel mit Kapuze ständig zu tragen, auch beim Schlafen.
Die Deckenleuchte gibt auch ein Discolicht ab, da sie immer flackert, beim Schreiben, Lesen oder Zehennägelschneiden etwas störend ist, aber als Raumlicht ist sie so wie sie ist, vorerst gut. In Zukunft wird sie einen Kronleuchter mit kühlerem Licht kaufen, weil sie eine kirschfarbene Uniform hat und ihr nicht gefällt, wie Kirsche in gelbem Licht aussieht. Andererseits mag er Lila, und wenn das Licht blau ist, wird die Uniform lila aussehen, was ihn faszinieren würde, weil es eine viel interessantere und optisch ansprechendere Uniform wäre als die, die er bisher gewohnt war lange Jahre.
Zusammenfassend lässt sich sagen, dass es viele Überraschungen gab, und zwar Schlamm auf dem Boden in jedem Zimmer, Essensreste, vergessene Gegenstände, aber es ist eine bewohnbare Wohnung, es ist warm genug, In einigen Zimmern funktionieren der Fernseher, der Kühlschrank, das Internet, und wir hoffen, dass sie auch weiterhin funktionieren, es ist noch nicht vorbei, denn im November weht der Wind, alles geht kaputt, und die Mieter, die es kaputt gemacht haben, sind schuld, weil Die Leitungen sind alt, dass sie wärmeempfindlich sind, dass es sich um eine Ansammlung technischer Details handelt, die uns erschrecken, keinen Sinn ergeben, unser Leben verkomplizieren, und dass es wichtig wäre, Zugang zu allem zu haben, solange sie den vollen Preis zahlen Preis, nicht die Hälfte oder ein Viertel. Warum sollte das Kind schlechte Noten bekommen, weil es seinen Abituraufsatz erst um zwei Uhr morgens beendet hat, warum sollte es Essen im Kühlschrank verdorben haben, weil der Strom nicht konstant ist, das Essen im Kühlschrank genommen ist und stinkt, das Das Kind isst es und braucht es dann von der Schul- oder Meditationsbefreiung, sodass es sich nicht in dem Zustand präsentieren kann, in dem es sich befindet? Warum sollte er diese Stunden nachholen müssen? Haben sie es absichtlich übersehen? Hat er absichtlich nicht getan, was andere von ihm erwarteten, oder hatte er keine Möglichkeit dazu? Ja, sagen Sie uns besser, wer versucht, andere zu verurteilen, die dies nicht getan haben. Heutzutage ist es nicht möglich, Gleichgestellte zu haben.
Es gibt nur wenige, die Situationen wirklich verstehen, sitzen und analysieren können. Die Besitzlosen müssen in allem die gleichen Chancen haben wie die Besitzenden. Dies sollte kein Hindernis sein. Wenn er die Zulassung zum Biologiestudium erteilen möchte und sein Internet ausfällt, wie kann er dann Fachabhandlungen konsultieren? Eltern müssen sich um das Wissens- und Erfüllungsbedürfnis des Kindes kümmern. Passt auf die Eltern auf, das ist nicht das Problem. Das Problem beginnt damit, wer überhaupt so gut wusste, wie man alles auf die Beine stellt. Cecilia, wenn dir die Zukunft deines Kindes am Herzen liegt, dann entziehe ihm einige Ausreden (die sich entschuldigen, sich selbst Vorwürfe machen), Erklärungen, die „vielleicht zu einfach“ sind und von niemandem verdaut werden können und die es schließlich Jahre und Jahre später noch geben wird. Tun Sie ihm einen Gefallen und verlegen Sie ihn in eine Stadt mit mehr Möglichkeiten. Lassen Sie ihn nicht in Situationen stecken, die er irgendwann bereuen wird.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 6. Nebunele din Lazaret
6. Nebunele din Lazaret
— Pufi, aici!
Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.
Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.
Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.
— Cum te cheamă?
Nu primi nici un răspuns.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.
— Chemați un medic, vă rog.
Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.
— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!
Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.
— Haide cu mine, scumpo!
Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.
— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?
— Am auzit, tanti Crina.
— Bine, Iulia.
— De ce-mi spuneți Iulia?
— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.
Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.
— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.
În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.
Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.
— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?
— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.
— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.
— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?
— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?
— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?
— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.
— Cum ar fi turnul?
În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.
— Turnul este o oglindă.
— Ce fel de oglindă?
— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.
— Ai fost dincolo, Iulia?
Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.
— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?
Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.
— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.
— Lumea aceea te poate răni.
— De ce crezi asta?
— Întreab-o pe Iulia!
— Pe bolnava din debara?
— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.
— Curios să aveți același prenume.
— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.
— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.
— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.
— Orice.
— Să nu te îndrăgostești de ea.
Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.
Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.
— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.
— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.
Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.
— A venit nebuna.
— Nebuna s-a cununat cu diavolul.
— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?
Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.
— Am primit cununa din spicele de grâu!
Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.
Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.
— Două nebune!
Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.
— Dansează nebunele!
— Să danseze nebunele!
— Dansul nebunelor!
— Nebună e lumea din lumea întreagă!
— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!
— Mă cunun cu Isus pe cruce!
Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.
— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.
— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.
— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.
— Spurcato!
— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.
Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.
(Re)Compunere
Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...
Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.
De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri...
M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?
Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.
-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!
Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.