DANIEL part.1

Dacă ,noi  oamemii

Cu gânduri bune

Ne-am lua de mână

Și să spunem tot ce ne doare,

Și ei obligați să ne asculte

Câte ofuri și dureri

S-ar preface în păreri?

Un zâmbet și o mângâiere

E un fel de doctorie

Oferit din omenie !

Cât de scurtă-i viața, sau cât de reoede trece.

Mai țin minte, doar copilăria și visele ei. Atunci am legat pritenii

iubiri adolescentine, ce nu se uită. Apoi ne-am maturizat, ne-am 

făcut un rost. Dacă am reușit sau nu, depinde ce ne-am dorit.

Cert e că ne trezim bătrâni și mai trăim de nu știu câte ori viața 

în amintiri. sau avem noroc să ne întoarcem de unde am plecat.

    Dtagi prieteni și colegi în liniștea de acum, vă strig la catalog

și toți sunteți absenți....Cui ar trebui să mă rog ca să răspundeți:

toți -prezent- Fiindcă viața omuțui e scurtă, ca un vis de noapte,

ca și viața scrtă a fructelor coatpe.

Secată de sărăcie,

De boală și anarhie,

C-o justiție  beteagă

Un popor ,o țară întreagă

Osândit la moarte lentă...

De corupție și șpagă.

Cremator pentru bătrâni 

Într-o lume de nebuni.

Nunai simțind  mesajul

Înțălegi chemarea...

Nu osândi cuvântul

E tot ce avem mai sfânt

Și mai curat.

Zămislit în brazdă sfântă,

Cu carate îmbogățite,

Cuvintele desleagă punți...

Îți amintești, cum ne plimbam 

Sub cerul plin de stele,

Eu recitam, tu ascultai 

Versurile mele.

Aveai lumină în privire 

Și îmi șopteai încetișor 

Ce bine mă simt lângă tine

Când visele,trăiesc cu dor.

Vorbeam de una și de alta

Sâ învălui al inimii bătăi 

Îmi era teamă că le aud 

Cei ce trec pe lângă noi.

Foșnea o salcie pletoasă

Când luna pe cer strălucea 

Ne mângâia cu ramu-i verde,

În umbra ei ne învăluia. 

Și aș fi rămas așa cu tine

Uitând de toate și de timp

Îubirea să ne cânte în suflet

Tu nu mai ești, doar singur sunt.

Tot ce s-a întâmplat odată 

S-a depozitat în gând,

Într-o tainiță ciudată

Ce-o dsschizi din când în când.

Seninul și bucuria 

Au straie de sărbătoare

Rămâne și înflorește

Atât cât omul trăiește.

E  Ajunul Crăciunului spre înserare…
Pe o stradă merg doi copii care, din când în când se joacă cu bulgări de zăpadă. Unul dintre ei spune celuilalt  să meargă acasă, îi  este frig și poate măcar anul acesta va veni Moș Crăciun și la ei. Amândoi sunt de acord. Unul dintre copii întreabă:                                                                   
- Ai brad împodobit acasă?
- Nu. De mulți ani nu am. Tata este șomer, mama are bani puțini…    
- Nici eu nu am , nu am avut niciodată brad împodobit. Cred că  Moș Crăciun de asta nu a venit la mine și nici anul acesta nu va veni…                                                                                   
Cum mergeau ei pe drum ,făcând din când  în când câte un bulgăr de zăpadă, frigul îi învăluie. Deodată în fața lor venea o mașină cu farurile luminoase, copiii se feresc pășind într-un morman de zăpadă .   Mașina încetinește, trece de copii ,dar imediat  în marșarier oprește lângă ei. Șoferul deschide ușa, îi întreabă ceva la care ei îi spun că sunt colindători, nu prea sunt primiți cu colindul și că le este frig, le-a intrat zăpada în pantofi și acum se duc spre casă, poate va veni Moș Crăciun și la ei… 
– Eu sunt Moș Crăciun ,spune  șoferul, hai urcați să vă duc cu mașina  pe fiecare la casa voastră, sania am lăsat-o în parcare. 
Fiecare copil  a ajuns acasă , au primit frumoase daruri și ceva bani de la Moș Crăciun ad - hoc care, i-a îmbrățișat cu drag, în timp ce ei i-au urat să fie mulți ani sănătos și să vină  la anul tot cu taxi.  Ajuns acasă taximetristul  primește reproșuri de la copiii lui pentru că a întârziat, întrebându-l de ce: 
-  Am întâlnit copilăria mea și-am stat un pic cu ea,  le-a răspuns  tatăl...  Dar, hai veniți să vă sărut și să vă dau daruri. Îmbrățișându-și copiii fericiți de darurile primite, își șterge o lacrimă ascunsă printre amintiri...   Afară  se aud colinde.                                                                                     
–  Copii! Deschideți ușa să intre colindătorii, le  spune mama …   Uneori Moș Crăciun lasă sania în parcare… 
Uneori…

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i verkligheten

Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.

Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.

Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.

Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.

Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.

Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Alo! Alo…Mamă mă auzi ?…        
-  Te aud fiule… Te aud, dar de ceva timp nu mai aud prea bine…                       
-  La mulți ani mamă și dă-mi iertare,  am uitat ieri, că este ziua ta de naștere…
- Dragul mamei și eu am uitat, am uitat de mine… 
– Mulți ani cu sănătate îți doresc și poate vin mâine pe la tine.                     

Mamă, of!…Mâine sunt un pic ocupat dar, vin după o zi sau, două…

- Fiule, vino când poți, oricum eu te aștept în fiecare zi și-mi este bastonul tocit de  drumurile pe care le  fac de la casă până la poartă, să fiu sigură că nu-i încuiată când vei veni…          
- Mamă lasă poarta descuiată, mă grăbesc la tine să ajung… 
Mama-i într-o neîntreruptă  așteptare
Mama  e dragostea eternă 
Recunoștința pe EA să se aștearnă
Fără nici o umbră  de uitare
……………………………………………..
Mereu în prezent,  gândesc la trecut,
La mâinile mamei ce m-au crescut  
Pentru fiecare timp din viitor  
Mama-i un  nesecat izvor de dor…
Dorul, ce  niciodată nu moare 
Chiar  dacă-n umbre se preface   
El, la mine mereu se întoarce …
De emoție și dor,  cad fotografiile din rame …
De emoție și dor , petale de flori se așează peste timp, peste   eternitate… 
- Mamă! Tu nu m-auzi , eu te aud printre lacrimi …    
Mamă! Ești departe, mult prea departe să mă vezi, eu te văd  printre florile din ogradă.   
MAMA –I UN  NESECAT  IZVOR  DE DOR…

Nu-mi place școala, ce să mai facem,

profesoara: dar la tablă de ce tacem,

geografia e mai grozavă,

la română multă zarvă,

iar la mate poate fi interesant,

dar la tablă nu-i cam palpitant,

dar științe e coșmar!

parcă mănânci un măr amar,

plastica e wow,

carioci nu-ți dau.

tehnologica-i la fel,

și lipesc un turn efel,

și examene formative,

și examene sumative,

ah ah acuș înnebunesc,

școala e un lucru firesc!

Ce aș vrea să nu-ți mai scriu, să nu te mai caut, să nu te mai descriu, să nu-ți mai port dorul și să nu mi mai doresc ca alături de tine să reînviu.

Îmi lipsești mai mult decât aș vrea să recunosc , iar fiecare clipă trăită cu lipsa ta de a mea parte e o nouă încercare care uneori mă face să mă simt fără scăpare. Pășesc pe asfaltul încins de soare și nu l văd pe al tau pas lângă al meu, simțindu-mă și mai goală . De ce ai plecat și pe mine singură m-ai lăsat nu pot înțelege. Oare chiar atât de puțin am însemnat pentru tine? Sau poate prea mult aș putea zice , dar cred ca mai de grabă îmi hrănesc o dorință ce ar trebui mai mult oprită decât mărită.

Te-am iubit, te iubesc și mă tem ca o voi face etern. Cel mai confuz lucru este ca tu știi asta și deși aș zice ca cel puțin un sfert din ceea ce simt eu simți și tu, mă lași să mă scufund și mai tare în al tău atu.

Lasă mă să te sărut până când al tău gust este tot ceea ce cunosc, să te strâng în brațe până când al tău miros este tot ceea ce port și să te admir până când al tău chip este tot ceea ce văd.

Nu mai știu de mine, dar aș vrea să mai aud cate ceva de tine. Te iubesc!