Rex

    De nicăieri, au răsărit amurg 
    Fără culori, spre nimeni curg 
    Învesmântaţi că nişte mici dervişi 
    Ce se rotesc încet şi trişti 
    În dansul lor haotic şi fatal 
    Aduc în dar, strănut viral… 
    
    S-aşterne-n urma lor covor 
    Precum îi puful de uşor 
    Ce scârţâie sub pas greoi 
    Precum o sanie cu zurgălăi 
    Ce zboară sub copitele zglobii 
    Şi-n umbra coamelor de bividii… 
    
    Răsună vântul peste ramuri 
    Suflându-şi gamele prin flamuri 
    Concert târziu la miez de noapte 
    Înscris întortocheat din şoapte 
    Încremenind suflarea toată
    Într-un tablou, natură-moartă… 
    
    Sorbind încet din cupa cu-amintiri 
    Acele gânduri transparente şi subţiri 
    Cu umbra stinsă pe părete, sobră 
    Înfrigurat stau lângă sobă 
    Şi-ascult buştenii cum trosnesc 
    Pe limba lor ciudată, se sfădesc... 
    
    Şi-i pace, linişte-i în toată casa 
    Îmbielşugată-n rodul toamnei, masa 
    Şi-aştept că orele să curgă-n zi 
    S-aud în depărtare glasuri de copii 
    Cum susură colinde-n prag de-Ajun 
    Şi-mi dau de veste că-i Crăciun... 
    
    Că uite, Anul Nou acuş' soseşte 
    Şi lumea-ntreagă s-oboseşte 
    Să pregătească, aşa cum se cuvine 
    Schimbarea anului, înspre mai bine 
    C-aşa ni-i datină din vechi, lăsată 
    Şi-i preţuită-n lumea asta toată… 

    Am scris frânturi de cuvinte,
    Precum petice albe de nori,
    Să îți aduc din nou aminte,
    De câmpul verde și de flori...
    
    Am vrut să-ți dăruiesc o floare,
    Dar s-a uscat și a rămas fără petale.
    Apoi, am vrut să îți aprind o stea,
    Dar a pălit, pe cer, și ea...
    
    Am plâns pentru această zi absurdă,
    În ochi, lumina sfântă-mi zburdă,
    Înalt, eu am zburat cu aripi grele,

    Înfrântă stă acum ocna inimii mele...

Credul, te-am așteptat în zadar încă o dată,
Cu sufletul golit, umil, cu fruntea plecată...
Niciodată dorul de tine nu îmi va trece,
Căci nu sunt genul care, ușor, să se plece...

Târziu, când ai venit către brațele mele,
Cerul, de dorul tău în pustie de stele,
Plângea întunecat de nori și lună în ruină,
Căci umbra ta, cumva, mi-era străină...

Părea că jarul cel aprins al zorilor de zi,
Te-a picurat din tihna frunzelor din vii,
Iar tu pășind pe cer cu părul ud de rouă,
Mă-înveșmântai cu trupul tău în umbră nouă...

Și nu știu cum se face că ai rămas până târziu,
Sub cerul ăsta greu, neverosimil și pustiu...
Cu buzele strivite sub sărutul tău apăsat,
Credul, să mă umbrești din nou, te-am așteptat...

Te-am rugat să citești aceste cuvinte,
Să-mi spui orice gând îți trece prin minte,
La ceas de seară, la o ceașcă de cafea,
Să mi te destăinuiești întinsă pe sofa...

N-am înnegrit aceste pagini în zadar,
Să stea în praf pe fundul vreunui sertar,
Am vrut să scriu lumina asta din amurg,
Să nu se risipească inutil, absurd...

Căci încă văd cu ochii minții mele,
Cuvintele cum îți lucesc pe piele,
Și cum se pierd în umbre odată cu tine,
Sub pleoapele tale, cuvintele sunt pline...

Eu am visat și mi-am dorit o bună zi,
Când nu voi mai putea să îndur atâtea umbre,
O zi în care eu cu mine însumi n-oi mai fi,
Decât o altă umbră risipită în amurguri sumbre...

Chiar am zărit cum păsări uriașe, argintii,
Au înghițit al pașilor mei ultim tangou,
Abandonându-mă în alte zări, alte câmpii,
Eliberând al inimii mele veșnic ecou...

Căci Timpul învârtind al vieții mele zar,
În urma vremurilor îndurat de grele,
M-a răsplătit cu neașteptatul dar:
Sărutul unui ocean la picioarele mele...

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

       cap.3

     Avionul urcă deasupra norilor. Sus, soarele, pare mult mai mare, emanând o lumină intensă.

În jos, un strat gros de nori, încât ai impresia că dacă sări pe ei te pot susține.Deasupra norilor 

se întinde o imensitate ce-ți dă o senzație de teamă. Motorul toarce monoton,ochii obosesc pe 

geamuri și ațipesc. Ne trezește cineva din personal și așează pe măsuțe mici gustări. Urmează 

muzică calmă de ascultare. Se aude vocea calmă a însoțitoarei de bord, în limba rusă de astă dată.

Ne urează bun venit și ne invită să coborâm în ordine.

     Pasagerii trec printun fel de tunel direct din avion în sala aeroportului. Se auzeau voci în toate 

limbile pământului. Trece ceva timp până ce pasagerii pleacă în drumul lor. Grupul nostru a rămas stingher

într-un colț. Așteptăm persoana care ne va fi ghid pe perioada celor 10 zile. D-l Nedelcu își pierduse 

răbdarea cerând explicații.În cel din urmă în fața noastră se oprește o doamnă, stresată, obosită de graba 

cu care venise.

     -Voi sunteți din România? din Galați? întreabă ea...D-a Sabina, văzând greutatea cu care își caută cuvintele

îi sare în ajutor.

     - D-nă eu știu bine rusește, nu vreți să vă ajut să-i explicați ghidului nostru ce s-a întâmplat?

     -O, ce bine că știi rusește, o să vă explic pe drum, acum ne așteaptă șoferul și mai are puțin și face explozie,

așteaptă de trei ore. Toți ne instalăm în autocar bucuroși că problema s-a rezolvat și mergem să ne cazăm la un 

hotel lângă palatul Kremnilului. Natașa așa o chema pe d-na ghidă s-a așezat pe banca de lângă șofer alături de 

d-na Sabina și d-l Nedelcu  și ne -a explicat de ce a întârziat.

     -În această perioadă se fac multe excursii din România și sunt puțini ghizi, nu fac față. S-au uitat prin dosarele 

noastre și la mine au văzut că bunicii mei sunt români și au tras concluzia că poate știu ceva română.Așa se face că am 

întârziat, vă cer scuze...

     -Eu sunt Sabina, am să fac cursuri intensive cu tine Natașa, încât la sfârșitul excursiei să fii bine pregătită pentru 

grupurile ce vor urma

     -Sper să nu fii prea exigentă.

     -Și eu sper să fii un elev  silitor!

     - Mă bucur că totul s-a sfârșit cu bine, mergem la hotel.Aveam azi un tur al Moscovei, dar s-au pierdut trei ore . Acum 

vă pot însoți la o mică plimbare în zonă...avem timp până la masa de seară. 

                                                         va urma

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

The surprises in the new apartment

After moving to the new apartment, more precisely taking all her belongings with her, Cecilia began to discover more and more unnatural things. For example, she was moving pieces of furniture and at one point she heard a creak in the wall. Intrigued, Cecilia tapped the wall a bit with her nail, the plaster came off in a second, revealing a beautiful hole in the wall. So our hardworking and dedicated builders cover the holes with clear tape over which they apply whitewash. It would be strange to say the least, we should also say that it is superficially done work. In the event that there is an earthquake or something similar, what do we do with such walls? They fall on the tenants before they can escape from the apartment.

Then, she wanted to take the cloths to the bathroom, in the bathroom what else could she find, a double Cheeseburger sandwich, forgotten there for a month, but in almost perfect condition. There's no way it's edible anymore, but it looks amazingly good. There are also packaging from cordon bleu, apple pie from Hornbach, Austrian ham (the tastiest ham for builders), Martinel sausages, it seems that people prefer German quality in the food they eat, it's just an observation.

But these site engineers are a bit sleepy, because they forgot their mechanical pencils, notebooks, no one knows how many pens around the house. It suits Cecilia, they will serve her very well to put grades of four and two, because that's all her heart allows. Whoever manages to get a seven on her tests really knows some English. But she doesn't think she is demanding, she believes that the effort must come from both directions, not just one giving, the other receiving. In addition, she believes that she facilitates learning very well, but she is a little unsure about this ability of hers, she wants to convince herself by reading the children's tests. She appears to be cold-hearted, but deep inside there is a warm, sensitive, even childish heart hidden. Out of too much desire to be a child, she doesn't get upset, she even laughs when she sees the table in the living room, the same old table from her grandparents' apartment. How scribbled, drawn with crayons, colored pencils, watercolors it remained from the time when her son was about 2-3 years old. When unpacking she sees his coloring books from previous years, she sees how clumsily, yet adorably, he colored every character, every house, every detail in the pictures, how well he got to coloring along the way. She also doesn't leave out the cards with messages, which he received when he was older, about 5 years old. There were sentences that he should have completed, such as: "If I had a flower, I would give it to her...", If I were to thank my mother, I would do it because.. ." short texts of gratitude, a Christmas present from an aunt.

Beautiful memories, however the surprises in the apartment do not stop here, but they continue. The parquet floor creaks every time Cecilia steps on it. On similar musical notes, the doors also creak when she opens them. The drawers fall out of the nightstand, the only nightstand in their bedroom. What can we say about the child's room? All the boxes in which they store their toys are slammed on top of each other, and it is also indescribably cold. In all the rooms, the temperature is average, only in her son's room it is unbearably cold. The window was double-glazed, but it was not fixed well, there is also a layer of thermal insulation missing.

Cecilia alerted, what will she do with her son who regardless of anything keeps getting sinus infections and has to deal with his nose quite often, because he takes after her? She ordered a hooded bathrobe for him to wear all the time, including while sleeping.

The ceiling light also gives a disco light, because it's always flickering, it's a bit annoying for writing, reading or cutting toenails, but as a room light, it's good as it is, for now. In the future, she will purchase a chandelier with a cooler light because he has a cherry uniform and doesn't like how cherry looks in yellow light. He likes purple, on the other hand, and if the light is blue, the uniform will look purple, which he would find fascinating, that it would be a much more interesting, visually pleasing uniform than the one he had been used to for so long years.

Summarizing everything that the builders managed to do until the moment of moving Cecilia into the apartment, there were many surprises, and mud on the floor in every room, food scraps, forgotten objects, but it is a livable apartment, it is warm enough, in some rooms, the TV, the refrigerator, the internet work, and we hope they will continue to work, that the connection is not gone, as the wind blows in November, everything breaks down, and the tenants who have it broken down are to blame because the wires are old, that they are thermosensitive, that they are a bunch of technical details that make us cringe, don't make sense, complicate our lives, and it would be important to have access to everything as long as they pay the full price, not half or a quarter of it. Why should the child get bad grades because he didn't finish his baccalaureate essay until two o'clock in the morning, why should he have spoiled food in the refrigerator, because the electricity is not working constantly, the food in the refrigerator is taken and stinks, the child eats it and then needs to be exempted from school or from meditations under the reason that he cannot present himself under such conditions? Why should he have to make up those hours? Did he miss them on purpose? Did he intentionally not do what others expected him to do, or did he have no way? Yes, better tell us who seeks to judge others who have not. Nowadays, not having equals not being able to.

There are few who can really understand, sit and analyze situations. The have-nots must have the same chance at everything as the ones who have. This should not become an obstacle. If he wants to be admitted to the Faculty of Biology and his internet connection fails, how can he consult specialized treatises? Parents must take care of the child's need for knowledge and fulfillment. Parents take care, that's not the problem. The problem starts with who knew so well how to set everything up in the first place. Cecilia, if you care about your child's future, deprive him of some excuses (who apologizes, accuses himself), explanations "too simple maybe" not digested by anyone, which he will end up giving years and years later. Do him a favor and move him to a city with more possibilities, don't let him get stuck in situations he'll end up regretting at some point.

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begynnelsen betyr noe

Begynnelsen, like vanskelig som den er spennende. Du bærer i hjertet ditt et bredt spekter av opplevelser, følelser, stemninger, sensasjoner. Mange av dem er kanskje for klønete gjengitt, uttrykt, sånn er det nå. Det er en periode med ferdighetsdannelse, leting, oppdagelser, avsløringer, læring av feil og feil, øyeblikk når du tester mer, er du ikke overbevist om at du vil fortsette det du startet. Andre ganger vet vi at en ny fase av livet begynner, som vi leter etter enten oss selv eller de rundt oss.

Uansett, begynnelsen teller, forestill deg en god idrettsutøver, som ville ha deltatt i forskjellige konkurranser og jeg vet ikke hva, ville han fortsatt komme dit hvis han ikke hadde støtte, hvis han ikke hadde Lykke til å finne treneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nei, absolutt ikke.

På samme måte ser vi kanskje for oss et merkenavn, ville det vært vellykket, ville så mange ha kjøpt derfra hvis det ikke hadde støtte, reklame, kampanjer på jeg vet ikke hvor mange sosiale mediekanaler? Nei, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vite at merket eksisterte.

Begynnelsen betyr løsrivelsen fra det som var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt på forhånd, det kommer an på hva vi ønsker å starte. Hvis vi for eksempel ønsker å melde oss på balletttimer, ja, vi kan planlegge starten, selv da er det egentlig ikke planmessig, dersom instruktøren ikke kommer tilbake fra svangerskapspermisjon innen fastsatt dato. Er vi i fødselspermisjon kan fødselen ikke planlegges, vi kan ikke velge måned vi skal føde, enn si dag, klokkeslett. Det skjer et øyeblikk. Da har både vi og barnet en begynnelse, en ny vei som vi skal gå sammen. Det betyr noe hvordan vi vil at barnet skal starte livet sitt. Som foreldre kan vi velge hva vi vil at barnet skal ha. Vi uttrykker kun vår kjærlighet ved å sende ham penger og pakker med jeg vet ikke hvilken leke fra landet vi jobber i, men imens tar en fremmed seg av barnet vårt? La oss ikke bli overrasket senere over at det vil være barrierer, begrensninger mellom oss og barnet. Mangelen på nærhet til barnet og kommunikasjon med det har innvirkning på utviklingen hans, fordi han aldri ville ha følt seg ønsket av dem. Han vil bare huske sine biologiske foreldre, men han vil ikke gjenkjenne dem som foreldre i ordets rette forstand.

På motsatt pol er det foreldrene som velger å bli i landet. Morgendagen føder usikkerheter, dette stresset som genereres av usikkerheten, som vi forestiller oss selv, smitter over på barnet, hvis vi ikke vet hvordan vi skal kontrollere oss selv og la dem gjøre det de vil. Da blir foreldrene hissige, snakker tull, faktisk tull, til barnet, helt ut av det blå. Vi betaler mye oppmerksomhet til barnet i den første delen av spedbarnsalderen, fordi sinnet deres er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gest, tonefall. Uvillig vil han tilegne seg den begynnelsen. Det vil ta overhånd, stemninger, tanker, inntrykk, holdninger. Det ville være synd om dette skjedde. Han må vokse opp vakkert fra alle synspunkter, fordi foreldrene hans ville ha tatt ham gjennom de beste skolene, gjennom de beste videregående skolene, den mye drømte om høyskolen og jeg vet ikke hvor, det ville være forgjeves at han ville nå høyden 1,90, godt utviklet, atletisk og jeg vet ikke hvordan, hvis innvendig finner vi en blanding av traumer, holdt i oss selv, ikke realisert i tide, ikke uttrykt, ikke helbredet. På utsiden ville det se bra ut, men på innsiden ville det sees at ingen sjel ble satt inn i dens vekst, fordi den definitivt ville mangle det som ville være mest verdifullt, medfølelse og menneskelighet. Hvilken familie vil han finne igjen? Hvilke generasjoner vil følge av den familien og så videre.

Den trenger sjelens varme, akkurat som treet, når vi planter den, i tillegg til å vanne, sørger vi for at den vokser rett og tykk, den trenger også varmen fra solen for å utvikle seg godt på alle måter.

Noen ganger kan begynnelsen bety å ta en sport, sykle, lære å lage nye oppskrifter og så videre. Vær imidlertid forsiktig, hvis du velger å lære noe som ikke kan læres bare ved å se videoer på YouTube og det er det, trenger du instruktører eller lærere til den jobben, prøv å se etter en person som i det minste har den minste vilje til å ønske å forstå ønsket om å lære den ferdigheten, din indre motivasjon til å bli mer uavhengig fra det synspunktet, frykten din, for å støtte deg der du ikke helt klarer, å overvinne hindringen sammen. Ellers vil du også lide, du vil også bli fylt med frustrasjoner, nerver som du betalte for det kurset og instruktøren har ikke tid til deg, han har alltid andre, han prioriterer dem alltid mot deg, med alt det du også har betalt samme sum penger som de favoriserte.

Så vel som i skoleklasser, er det teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken det er 9 typer intelligens. Jeg vet ikke hvorfor noen lærere fortsatt mener at elevene deres må være gode i faget sitt. Hvis han velger å ydmyke ham offentlig foran klassen for hvor lite matematikk han kan, så ville det være rettferdig for ham, etter den timen, å finansiere ham, å gi ham penger til å gå til terapiøkter, for å helbrede fra frykten hans av svikt, angst som fører til neseblod, kvalme, svimmelhet, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god i matte, er det absolutt ikke noe problem, kanskje han er mer uttrykksfull, bedre i maling, perkusjon, språk, sport, andre fag. Det ville på ingen måte være rettferdig å merke ham at han ikke kan gjøre noe, at han ikke ville vite og ikke ville forstå uansett, at ingenting kan gjøres for ham og med ham, at ingenting vil utgjøre noe i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mann er unik, han har sine egne egenskaper som må øves, jobbes med, finpusses. Det er det foreldre og lærere som har denne utdaterte tankegangen om at hvis han ikke kan lære matematikk, så kan han ikke gjøre noe. Av nysgjerrighet føler de nyutdannede ved det matematiske fakultetet seg tilfredse etter å ha fullført det, hvor mange ender egentlig opp med å undervise i matematikk når veien til å bli det de ønsket er strødd med hindringer på hvert trinn, og til og med meritter og kunnskap ikke lenger betyr noe? Når han var ute av en liste med 10 kriterier, samsvarte han ikke med bare ett, ellers hadde han alle og ble aldri akseptert? Hvilken mening gir det å tvinge dem til å følge en vei som selv de som elsker matematikk ikke ville følge? La barn, elever, elever av alle slag velge sin egen vei, uansett hvor mye eller lite som passer dem! Ikke sett deg selv i andres sted og tro at du kjenner dem bedre, at du forstår hva de vil ha, hva de streber etter. Feil gjort på egen hånd er mye lettere å rette enn de som er gjort fordi andre rådet deg til å gjøre en feil.

Det avhenger, hvis han er et mer føyelig barn, vil han akseptere situasjonen og prøve å takle den, selv om han vil være deprimert, ikke i fred med seg selv, full av sinne og samle skjulte frustrasjoner. Men hvis vi snakker om en natur som ikke adlyder, som ønsker å være selvstendig i sine egne beslutninger og preferanser, så risikerer vi å nå en økende andel skolefrafall. Han ville vurdere at hvorfor gå på den kompis-info-klassen, når han uansett ikke er å finne i noe som diskuteres der, ingenting gjelder ham og ikke passer ham. Derfor anbefales det at foreldre forstår barna sine og støtter dem i alle viktige stadier av livet.

Selv om jeg fokuserte på mindre hyggelige aspekter, er de en del av virkeligheten i hver begynnelse, tross alt er begynnelsen den mest kompliserte. Underveis blir ting enklere, mer flytende, og alt blir en opplevelse mye mer verdig å leves, oppleves og føles på. Selvfølgelig har menneskene som møter på alle stadier av enhver ung persons liv sine fordeler.

Så la oss takke foreldrene våre som støttet oss så mye de kunne, opp til en viss alder ga de oss muligheter, klær, tilbehør, dingser og alt det der, de matet oss, både med mat og og med positive følelser, som de ga oss en pille, at de bandasjerte sårene våre etter hvert fall, at de lettet depresjonen vår når vi trodde den var ubrukelig, at de hadde tålmodighet til å studere oss, analysere oss og fortelle oss hva som ville passe oss bedre i de fleste situasjoner, at de gikk oss gjennom parker, til kunstgallerier, gelateriaer og konditorier, at de dyrket noen smaker innen musikk og kunst, at de ga oss første instruksjoner, livets første bruksanvisning.

Vi takker også pedagogene, lærerne og professorene, for de tilbrakte også en god del av tiden med oss, og de har kanskje opplevd det vi opplevde, følelsene på eksamen var ikke bare våre, de var også deres. Vi setter pris på alle gode tanker, hver gang de lot oss forlate timen hvis vi ikke følte oss bra, når de korrigerte oss, når de tvang oss til jeg vet ikke hvilken konkurranse, når de forklarte oss, når vi stavet, leste med dem, når de lærte oss nye ting, når de endret skjebner, når de ga mening til livene våre, når de hjalp oss å styre tiden vår bedre, å slutte å være så spredt som vi var.

Takk fra bunnen av våre hjerter til alle som hjalp oss med å utvikle oss, gå gjennom fordelaktige forandringer, tok oss under deres beskyttende vinger.

În prag de iarnă, natura nu mă mai ispitește să mai scriu ceva 

despre ea.Mai bine citesc ceva, sau vizionez un film despre 

animale sau alte vețuitoare.

    Am văzut un telejurnal care m-a întristat și îngrijorat.

Politica este cea mai gravă dintre toate.Țara asta s-a dus 

rău la vale; Eu una nu mai sper să fie cândva bine în ea.

    Datoriile cresc prin furt-nu-i nici-o justificare, salarii 

enorme la favoriți, șomaj în plină iarnă, spitale în care 

te duci să mori, răpiri pe străzi, dezastre naturale, crime, 

consumatori otrăviți,salariați și doctori morți de oboseală,

oameni flămânzi și câți vor muri înghețați în casele 

neîncălzite....nu te numești om, dacă rămîi nepăsător 

la ce se întâmplă, cu noi și cu ȚARA.

   Un tăvălug a pornit-o la vale ....și nu mai oprește.....