Rex

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

    Aş vrea să-ţi cânt un mic sonet 
    Cu paşi mici de menuet 
    Căci iubirea mi-e flămândă 
    Zi şi noapte stă la pândă 
    Să-ţi şoptescă-încet un vers 
    Din adânc izvor cules...
    
    Aş vrea să-ţi cânt o melodie 
    Cât un puf de păpădie 
    Căci mi-e sufletu'-nsetat 
    De săruturi pe-nserat 
    Diamantele-nstelate
    Să-ţi şoptească versuri mate...
    
    Aş vrea să-ţi cânt un cântecel 
    Mic, micuţ, cât un inel 
    Ineluş cu piatră nouă 
    Bobuşor sclipind în rouă 
    Rouă mică-nvolburată 
    Ca iubirea mea-nfocată...

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul  căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul  a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.

Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.

Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:

- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...

Privesc , mă privesc…

Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Rebelul, inelul si DOAMNELE scrisului.

      Sărut mâinile ție, 

        LIMBĂ ROMÂNĂ!

Mie in general imi era teamă de note,cand eram eu la școală, mi-era teamă de notele mari sau mai mari de 5 ...😂

Bă, cum ma lovea cate un șapte 7,sapte7 mă, da ai vazut bine,saptele 7 era pentru mine , gen premiul Grammy de azi musical!😂

Clar am realizat atunci ca, eu nu suportam sa devin vedetă peste noapte,cel putin in familie nu mai spun in clasă!🎬😂

Asadar eu eram perla neagra a profesorilor,la diferitele materii din gimnaziu!

Azi am ales o întâmplare de limba română 😂😂😂

Eram turnul Eiffel al ignorantei in ceea ce ma privea sa învăț,eu simteam ca m-am nascut invatat,da mă,invatat,așa cum ma vezi si cum nu te văd!

Eu in timpul orelor de curs,faceam studiu si previziuni despre fotbal, cu rezultate si ample comentarii despre fenomen.😂

Cand, la o oră de limba română, un inel prins pe un deget, mi-a izbit in plin crestetul capului 😂🎬 moment in care, tandari se făcu, imprastiindu-se printre banci in clasa de studiu,inelul doamnei profesoare!😂

Capul meu dezvoltând instant, un mic deal subdepresionar intre craniu si scalp!💪

Parca-i văd si acum mirarea de pe chip a doamnei profesoare de limba Română...era vadit enervata de lipsa mea de atentie, la materia sa!😂

Râd a prost acum,dar imj asum!😂

Am râs si atunci😂 insa nu gratuit, ci fix pe note, asa cum nu-mi placea mie ...si am primit ca semn de (ne) recunoștință o nota de DOI!!!😂😂😂

Notă care, nu imi garanta ca sunt analfabet 100 la sută, ci doar imi incurca socotelile la media pe trimestrul respectiv!😂

Imi amintesc ca, atunci mi-a reproșat doamna profesoară de limba română ca, datorită ignoranței mele si-a distrus inelul ...capul meu nici nu a aparut printre regretele dânsei!🌀😂

Era si normal sa fie asa ,totusi ii mulțumesc peste ani doamnei, că nu a avut la îndemână vreun ghiveci din teracotă cu care sa-mi mangaie părintește crestetul, pentru că, altfel ar fi fost deznodământul bietului meu cap de flăcău,de atunci!😂

Asa de bine si-a incheiat ora de limba română doamna,oarecum triumfatoare in fata tuturor colegilor mei, daca nu cumva eram singur in clasă,!!??😂🌀😂nu imi mai amintesc bine,oricum nici nu mai contează azi!😂😂😂

Ca o concluzie de final ... fără doamna învățătoare care mi-a pus pentru prima data in varful creionului, taina traiectoriei primului betisor inclinat,executat cu manuta mea ghidat fiind de mana calda a doamnei, dupa care au urmat detașamente de bețișoare,bastonase, litere si numere... dar mai ales fara doamna profesoară de limba si literatura română, atat atunci cat si acum, nu as fi putut scrie cronici si previziuni despre fotbal(din pacate doar pentru mine😂) cum nici azi nu as fi reusit, să duc la bun sfârșit, mica mea povestioara despre trăsnăile mele din gimnazu, de la ora de limba si literatura română!

Doamnei mele învățoare si doamnei profesoare de limba si literatura română,mă plec umil in fata domniilor voastre acum peste ani si VA MULȚUMESC DIN SUFLET pentru că,desi eram o un copil/elev rebel, prin munca depusă de dumneavoastră la vremea aceea,eu azi,scriu, citesc, inteleg,simt literele,forta si sensul lor!

Sărut mâinile tie LIMBĂ ROMÂNĂ!!!

Florin Ristea

13.01.2024

23:20.

   Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.

Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările 

și câteva dulciuri,și îi zicea :

   Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-

cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau

Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a  zburlit și mi-a arătat ce colți are

am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam

că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea

și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:

     Prin curte se plimbau ,cârduri  de pui și rățuște abia ieșite din ou și am

văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți

ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una

s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna  a văzut și a spus:

      -Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am

mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era

mămică .Abia ateptam  să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?

Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .

Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,

era fericită ,acum avea puișori  nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici

o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .

       Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu  ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..

da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,

am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă

prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-

șoare pufoase,foarte simpatice.

        -Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.

         -Sunt copii tăi,

        -Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am

plecat acasă aproape fericit...

Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…