ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL
Într-adevăr e timpul,
ca marea-nvolburată,
să-nspume-n valuri albe,
ale noastre trupuri ude...
Într-adevăr e timpul,
ca luna să se culce,
şi prima stea, a vieţii,
pe cer să se ridice...
Într-adevăr e timpul,
ca zborul meu înfrânt,
să redevină flăcări,
să picure cuvânt,
să sape-n trupul tău
firav, un gând :
să-ţi fie dor de mare
de pescăruşi ţipând...
Poems in the same category
Ninge...
Azi ninge... când mai tare, când mai încet
Fulgi de zăpadă pe obraz mi se aștern
Se topesc imediat de la atâta căldură
Din suflet.... și gândul mă fură...
Mă duce într-un april de tine uitat
Când la o îmbrățișare m-ai invitat...
Aveam tâmpla lipită de pieptul tău gol
Și buzele îmi aveau parfum de Merlot.
Azi ninge... ninge cu amintirea
Când ochii îți admirau privirea
Fulgi pe obraz se topesc șiroaie
Pentru un vin și-o ultimă îmbratișare...
Și ninge...ninge cu spor
Speranța bate într-un ecou,
Că fulgii și pe ai tăi obraji se aștern
Și-ți amintesc că mi-ai fost drag...enorm.
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...
Bate miezul nopții
Acuș se bate miezul nopții... e tarziu,
Tăcerea iarăși s-a lăsat
Cât imi lipsesti numai eu știu
Sa ne vorbim din nou, cu drag!
Acuș se bate miezul nopții... nu pot să dorm
Că mă gândesc numai la tine
Iar de-nchid ochii, văd vin în fața ochilor
Și toate amintirile cu tine.
Acuș se bate miezul nopții...și mă încearcă
Un dor atâta de profund,
După îmbrățișarea- ți caldă
Și vinul tău... atât de scump...
Amintire de mai
O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine
Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai
Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine
Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...
O amintire printre umbre de lacrimi și vis
Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis
Până la margini de lume să găsească o cale
Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.
O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez
Dar nu ești și dorul mă așează în vers
Să mai pot simți parfumul vinului în doi
O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....
Rece de toamnă
E rece, tot mai rece inima caldă
Vântul usucă pe buze cuvintele
Gândul încet se veștejește nerostit
Foșnește sufletul plutind ruginiu
Șoptește liniștea primind ecouri pustii
Norii de dor acoperă zâmbetul
E întuneric de speranță rănită și plouă
Plouă rece cu tăcere înecând lumina
Spre nicăieri umblă pașii desculți
Pictează umbre reci pe cărări uitate
Bruma crește alburie sclipid orbitor
Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine
Privirea arde stămutată în visare
Caută stelele aprinse în trecut
Vara plecată e spre soare călătoare
E toamnă rece de mă scutură plângând
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Ninge...
Azi ninge... când mai tare, când mai încet
Fulgi de zăpadă pe obraz mi se aștern
Se topesc imediat de la atâta căldură
Din suflet.... și gândul mă fură...
Mă duce într-un april de tine uitat
Când la o îmbrățișare m-ai invitat...
Aveam tâmpla lipită de pieptul tău gol
Și buzele îmi aveau parfum de Merlot.
Azi ninge... ninge cu amintirea
Când ochii îți admirau privirea
Fulgi pe obraz se topesc șiroaie
Pentru un vin și-o ultimă îmbratișare...
Și ninge...ninge cu spor
Speranța bate într-un ecou,
Că fulgii și pe ai tăi obraji se aștern
Și-ți amintesc că mi-ai fost drag...enorm.
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...
Bate miezul nopții
Acuș se bate miezul nopții... e tarziu,
Tăcerea iarăși s-a lăsat
Cât imi lipsesti numai eu știu
Sa ne vorbim din nou, cu drag!
Acuș se bate miezul nopții... nu pot să dorm
Că mă gândesc numai la tine
Iar de-nchid ochii, văd vin în fața ochilor
Și toate amintirile cu tine.
Acuș se bate miezul nopții...și mă încearcă
Un dor atâta de profund,
După îmbrățișarea- ți caldă
Și vinul tău... atât de scump...
Amintire de mai
O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine
Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai
Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine
Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...
O amintire printre umbre de lacrimi și vis
Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis
Până la margini de lume să găsească o cale
Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.
O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez
Dar nu ești și dorul mă așează în vers
Să mai pot simți parfumul vinului în doi
O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....
Rece de toamnă
E rece, tot mai rece inima caldă
Vântul usucă pe buze cuvintele
Gândul încet se veștejește nerostit
Foșnește sufletul plutind ruginiu
Șoptește liniștea primind ecouri pustii
Norii de dor acoperă zâmbetul
E întuneric de speranță rănită și plouă
Plouă rece cu tăcere înecând lumina
Spre nicăieri umblă pașii desculți
Pictează umbre reci pe cărări uitate
Bruma crește alburie sclipid orbitor
Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine
Privirea arde stămutată în visare
Caută stelele aprinse în trecut
Vara plecată e spre soare călătoare
E toamnă rece de mă scutură plângând
Floare de laur
Vreau să-ți văd chipul bălai
Și-n brațele mel’ să stai.
Să-mi dai iar o sărutare
Și să cad de pe picioare.
În scrisoarea cea cu aur,
Am pus ș-o floare de laur.
Un miros de dor frumos,
Să mă știi mereu cu pios.
Pus-am busuioc sub pernă,
Ca să te visez pe tine
Și nu te-am visat, iubire!
Am rămas rănit eternă.
Tu cu pletele-nsorite,
Mă citeai de după chip.
Eu cu mâinile mânjite,
Nu voiam să mă anim.
Laurul din scrisorică,
Ține loc de-o mică zică.
Ce nebun ești dragul meu!
Asta ziceam mai mereu…
Other poems by the author
ÎNGERUL NOPȚII
Îngerul nopții, nestingherit,
Printre noi, se plimbă, grăbit,
Mereu cu prezența lui sumbră,
Printre cei rămași fără de umbră...
Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
În urma lui, în sicrie din scânduri,
Stau adormiți cei fără de vină,
Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
Îngerul nopții, palidul astru,
Slab luminează pasajul cel sacru,
Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
Ce leagă vremelnic lumile noastre...
Îngerul nopții, frumos și tandru,
În lumini și umbre îmbracă leandrul,
Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
Parfumul fructelor dulci și coapte...
Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
Stinge sub povara secundelor grele,
Inventarul luminii din petalele caste,
Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...
#ingerulmeu
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
DESCULȚ
Desculț, am râs la mare, cer și nori,
Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
Să simți că ești un soare printre sori,
Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
Desculț, prin roua proaspătă din zori,
Am alergat cu vântul drept în față,
Să simt parfumul câmpului de flori,
Și licărirea stelelor de dimineață...
Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
Cătând din când în când la zare,
Simțind pe buze gustul fad al sării,
Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare...
Desculț, am vrut să mă supun chemării,
Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
Uitând de muze și de regulile clare...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...
CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...
ÎNGERUL NOPȚII
Îngerul nopții, nestingherit,
Printre noi, se plimbă, grăbit,
Mereu cu prezența lui sumbră,
Printre cei rămași fără de umbră...
Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
În urma lui, în sicrie din scânduri,
Stau adormiți cei fără de vină,
Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
Îngerul nopții, palidul astru,
Slab luminează pasajul cel sacru,
Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
Ce leagă vremelnic lumile noastre...
Îngerul nopții, frumos și tandru,
În lumini și umbre îmbracă leandrul,
Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
Parfumul fructelor dulci și coapte...
Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
Stinge sub povara secundelor grele,
Inventarul luminii din petalele caste,
Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...
#ingerulmeu
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
DESCULȚ
Desculț, am râs la mare, cer și nori,
Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
Să simți că ești un soare printre sori,
Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
Desculț, prin roua proaspătă din zori,
Am alergat cu vântul drept în față,
Să simt parfumul câmpului de flori,
Și licărirea stelelor de dimineață...
Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
Cătând din când în când la zare,
Simțind pe buze gustul fad al sării,
Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare...
Desculț, am vrut să mă supun chemării,
Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
Uitând de muze și de regulile clare...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...
CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...