ÎNGERUL NOPȚII

Plec, cu inima-ncuiată,
Trec adesea pe alei.
Cînd ea doarme, vîntul - bată
Plec, eu astazi, ca şi ieri.

Rău, îmi pare desparţirea,
Lacrimile se adun.
E departe fericirea!
Rău, cînd florile apun.

Simplu, e senină zarea,
Iar cîmpiile sunt vii,
Vîntul, florile şi apa,
Simplu, te aştept să vii.

De ce ne definim și să nu Fim 

De ceea ce facem ne pune eticheta 

Suntem toți la fel ,unii mai inumani

Mai avari și însetați de a avea 

Eu nu sunt nici ceea ce fac și nici ceea ce am

Sunt doar eu o fată trecuta prin încercări 

Sunt suma trecutului meu...

Existenta prezentului meu .

De voi fi și-n viitor 

Voi fi tot eu ,asta de azi 

Un pic mai experimentată 

În a vă spune ,asta sunt eu ,aceeași mereu!

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

În soare blând, bătând încet ca o aripă-n zbor, 

A tremurat o frunză mică, pentru o clipă,

Și-n mine va rămâne veșnic, ca un dor,

Încremenită-n timp și-ntr-a cuvintelor risipă...

Din umbra moale-a amintirilor ce zac știute,

O șoaptă s-a desprins ca frunza de pe ram,

Străluminând aceste după-amiezi trecute,

Ca ploaia ce-mi bătea ușor la geam...

Eu n-am să uit, că-n pasul meu urmat din zori,

Mi-ai luminat, cu tremurarea ta, cărarea,

Fiind senină precum cerul fără pic de nori,

Precum o pasăre ce-n zbor, străpunge zarea...

L-am întrebat:
"De unde ai asta?"
Mi-a răspuns, grav aș putea spune:
"De la un bătrân șaman. Mi l-a dat înainte să moară."
Am privit îndelung țestoasa de peruzea în care parcă se adunase tot cerul verii, prinsă cu un șnur, la gâtul firav al copilului.
L-am privit cum îndesa frunze uscate în rucsac și l-am întrebat:
"La ce-ți trebuie frunzele astea? Ce vrei să faci cu ele?"
Mi-a răspuns ușor iritat:
"Vreau să le semăn. Știi, acolo unde stau eu, nu sunt copaci, nu există niciun petec de iarbă. Peste tot unde te uiți, vezi numai ciment, beton, oțel sau sticlă. Nu sunt copaci sau vreo floare. Așa, poate că vor crește și la mine copaci."
"Pentru asta ai nevoie de semințe și nu de frunze.", am spus eu ușor amuzat de seriozitatea copilului.
S-a uitat la mine cu milă și mi-a răspuns:
"Tu nu știi că din frunze răsar alți copaci? Uite, am să te chem după ce am să semăn câteva frunze. Și după ce va ploua. Că frunzele au nevoie de apă. Și de soare."
L-am privit din nou și i-am întins un pumn de frunze roșii, galbene, arămii și verzi:
"Ia-le și pe astea. Trebuie să ai câte una din fiecare culoare."
M-a privit cu ochi mari:
"Nuuu! N-ai înțeles. Nu contează culoarea. Doar ți-am zis: le trebuie apa și soare."
"Corect.", am gândit eu. "Bună observație."
Și abia atunci mi-am dat seama: din ochii copilului izbucneau raze orbitoare de lumină. Iar copilul acela eram eu. 
"E toamnă.", am zis copilului din mine, încercând din răsputeri să nu par banal.
"Da!", mi-a răspuns el cu vioiciune. "Dar încă mai este timp!"
"Timp... Pentru ce?", am întrebat eu.
"Să răsară!", mi-a răspuns el simplu.
O, Doamne! Câtă dreptate avea! Am privit cerul și-am zâmbit. Da. Încă mai este timp. Timp pentru toate. Timp pentru mine. Și pentru copilul cu ochi de soare.

#povestire, #inocenta, #speranta, #copil, #metafora, #lumina, #fantasy, #ShadowMan

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

Plângeam şi nu ştiam de ce:   
De fericire, de tristeţe, de amar...   
O, lacrimă, de ce eşti rece,   
Că doară nu e luna lui brumar...   
  
E-o zi de primăvară şi-i târziu,   
Deşi abia-i trecut de ora şapte...   
Afară-i întuneric şi-i pustiu,   
Şi toată lumea umblă-n şoapte...   
  
Pendula, pe perete, bate-n cadențar   
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,   
Că-n noapte urlă un marfar,   
Înfiorând pe loc, audienţa...  
  
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,   
Încerc să îmi găsesc perechea...   
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,   
Ce nu îmi par a fi aievea...   
  
Plângeam şi-acum ştiam de ce:   
Pe dinăuntrul pleoapei mele   
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,   
Lăsând în urmă-i spaime grele...