Exist

Alerg spre mine

Oare alerg înspre sau mă îndepărtez de viață 

Fiorul morții m-a întâmpinat de 2 ori într-o singură săptămâna 

Doar un bun reflex și un inger pe bicicleta 

Îmi țin încă respirația aici pe pământ 

Ce oare este frica de a pieri ,de a nu mai fi 

De ce mă inspaimantă ce nu cunosc ? 

Mă țin atât de strânsă cu ghearele de ale vieții gât 

Vreau să stau Doamne până când motivația să nu o mai cunosc.

Îmi place să râd să mă simt în viață 

Oamenii și natura să o ascult 

Să mă întrec cu mine în fiecare zi 

Să merit Doamne,acest loc pe pământ. 

De ar putea marea să vorbească 

Ce-ar zice ea oare ,

Un Babilon de oamenii, ea a scăldat 

A alinat durerile și arsurile le-a spălat 

Și pleacă și revine iar ,priviri purtând 

Spre infinit, sub luciul stelelor 

Acolo unde cerul și ea se impleticesc 

Și gândurile se indeplinesc. 

Ea poartă în adâncuri, cele mai arzătoare gânduri 

Ce așteaptă doar pe cineva

Ce poate le rastalmaci, le arunca 

In plasa visatorilor reali.

Un moment lucid

M-am trezit azi, am 36 de ani 

Fug ca să-mi las gândurile în urmă 

Dar totuși cineva mă prinde 

Mi le înapoiază. 

Sunt doar un mort viu plin de speranță, 

De a fi mai bun ,de a avea parte 

De fericire, sănătate și iubire 

A mea și a celor dragi din jur. 

Gândul spre casă, mă inspaimantă 

Nu știu ce mă va aștepta...

O mare plina de speranță 

Sau doar un vid neclintit. 

Lyon 13/02/2024

Oare cum e când îți pierzi demnitatea
Când depinzi de mâna celorlalți
Tremuri într-una fără pauză
Și nici voința nu ți-o poți exprima

Te uiți cu adâncime în ochii celorlalți
Sperând că poate le poți sufla durerea ta
Totul e în van și fără reușită
O clipă de liniște e tot ce îți dorești.

Am încercat tremurul să ți-l opresc
N-am reușit și încă regret
Tot ce-ți doresc e numai calm
Și liniștea să ți-o găsești. 

Am învățat atâtea de la tine 

Și încă mai e loc

Un zâmbet sincer și o vorbă caldă 

Asta ești tu,făptură dragă 

Norocoasă mai sunt eu

Avându-te în drumul meu 

Iară alături îți voi rămâne 

Mereu și tot mereu 

Un mod mai bun nu am găsit 

Femeie dragă, 

Ca să îți spun, ești de neprețuit 

La mulți ani sănătoși și norocoși!!!

O vacanță plină de trăire, durere dar și viață

Pe atât de fizică cât și psihică 

O amintire atât de îndepărtată 

Respirația ce încă imi îngheață 

În același loc,Doamne eu tot am fost

Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?

Părintele dj-ul tău Doamne este ,

El tot ne strigă și ne enumeră...

Și rând pe rând cu toți ne vom duce

Alte chipuri vom lasă în urmă 

Un strigat spre cer cu toți îndreptăm 

Sper că mă îmi captati al meu gând.

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

Opreste-te, nu mai visa

La oameni ce le pasa

Sunt trecatori prin viata ta

Iau ce e bun si lasa.

Adu-ti aminte ca din cer

Atunci cand ai plecat

Si trupul tau si sufletul

Au facut un sfant pact.

Sa te descoperi, sa-nfloresti

Pe altii sa-i ajuti

Orice talant sa-l inmultesti

Sa fii plin de virtuti.

Sa crezi, sa ierti, sa fii mai bun

Pe toti sa ii iubesti

Dar sufletul pe acest drum

Sa nu ti-l chinuiesti.

Oricat de multa trupul tau

Durere tot primeste

Mai tare doare sufletul 

Cand greu el patimeste.

Cu indurare si smerit

Priveste peste toate

Ca nu e nimeni neiubit

Si nici far' de  pacate.

Acolo sus, in infinit

In marea de albastru

Sta Tatal Nostru cel iubit

Cheama-L ca un sihastru.

Si spune-I tot ce -n suflet ai

Cu lacrimi, bucurie

El vede, stie, asculta tot

Depune-i marturie.

Sa nu zici sper si nici as vrea,

Ca asta nu- i credinta

Spune-i "EU cred, fa voia Ta

Ma-nchin cu umilinta!"

Miriam - Rugaciuni

09.09.2025

#Rugaciuni

Nu înțeleg nimic. Ce e cu viața aici

și care-i scopul ei, de nu poți să faci ce simți?

De ce atâta ură, atâtea limitări?

Trăim, se spune, liberi, dar veșnic prizonieri.

Și unde poți să fugi? În față-i neștiutul,

în spate e trecutul, ce nu-și mai are rostul.

Rămâi pe loc, nu poți, și te-nvârtești în roată,

încerci grăbit să ieși din tot ce-nseamnă soartă.

Și unde e puterea sau liberul arbitru

în care îți creezi soarta sau destinul?

De poți să faci ceva, de ce nu ai acces

și ți se ține-ascuns tot ceea ce ești?

Gardianul 

Mă aflam într-o pădure deasă și imensă, ale cărei coroane înalte lăsau să treacă doar razele blânde ale unei dimineți senine de vară. Mă plimbam agale printre copaci, pășind pe iarba verde și moale. Eram îmbrăcat lejer, într-un maiou alb și pantaloni scurți de vară. La un moment dat, lângă trunchiul gros al unui cedru bătrân, am zărit-o pe Ana. Purta o rochie albă, curată și strălucitoare, ce părea că prinde reflexia luminii printre ramuri. Era aplecată și culegea flori multicolore de pe marginea potecii.

Am pornit amândoi prin pădure, mergând alături fără o țintă anume. O ajutam să adune flori de diferite culori și orice alte mici lucruri găsea pe drum și îi stârneau interesul sau îi plăceau.

Deodată, fără niciun fel de avertisment sau tranziție treptată, anotimpul s-a schimbat brusc sub ochii noștri. Pădurea senină de vară a fost înlocuită de un peisaj complet de toamnă: coroanele copacilor s-au acoperit de frunze colorate în nuanțe arămii, galbene și roșiatice, care cădeau ușor și acopereau pământul într-un covor gros. Niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție de uimire sau neliniște la această trecere bruscă; ne-am urmat drumul ca și cum totul era absolut firesc. Am continuat să strângem flori, dar și conuri de cedru căzute pe jos și mănunchiuri de frunze uscate de toamnă.

Apoi, la fel de brusc, peisajul s-a schimbat din nou. Ne-am trezit dintr-odată în plină iarnă, undeva spre mijlocul ei. Lumina de dimineață dispăruse, fiind înlocuită de atmosfera cufundată în tăcere a unui miez de noapte. Cerul era curat, iar luna plină lumina puternic peste troienele mari de zăpadă. Deși eram rămași în aceleași haine subțiri de vară — eu în maiou și pantaloni scurți, iar ea în rochia albă —, era neobișnuit că niciunul dintre noi nu simțea deloc frigul sau gerul din jur.

Am mers mai departe prin zăpada imaculată până când am zărit pe pământ niște amprente adânci și neobișnuit de mari. Erau urme clare de lup. Am început să le urmărim prin pădurea cufundată în umbră și, după câțiva pași, am dat peste creatură.

În fața noastră se înălța un lup masiv, cu o blană complet albă și deasă. Ochii lui erau de un albastru intens, ca de cristal, și luminau straniu în întunericul nopții sub razele lunii. Nu ne-am speriat și nu am dat niciun pas înapoi. În locul fricii, am simțit amândoi o atracție puternică față de frumusețea și măreția fiarei.

Ne-am apropiat încet de el. Lupul nu a avut nicio reacție agresivă; s-a lăsat ușor pe labele din față, reducându-și înălțimea, și ne-a mirosit curios pe amândoi. Apoi s-a plecat mai aproape și ne-a lins ușor pe frunte, mai întâi pe ea, apoi pe mine. Când m-a lins, nu am simțit vreun fior de rece sau teamă, ci o senzație profundă, imposibil de explicat în cuvinte — un sentiment absolut de siguranță.

Mam gândit, m-ă tot gândeam,

De ce tot fug după un ban,

Obligat să pup orice, oricine,

Sau să scot un fruct din mărăcine.

Să las sute sau mii  de șoapte,

Să m-ă străpungă zi și noapte,

Crezând că-s tare și vor trece,

Dormind în patul care-i tot mai rece.

Tulbur și liniștea gândului meu,

Care din mine sunt chiar eu ?

Prizonier între război și pace,

Înlănțuit de cicatrici și ace.

Ace, care încă dau imbold inimii,

Și pun ușor un scut mulțimii,

Rătăcind prin câmpuri de întrebări,

Cine e cel ce luptă în stări?.

Te poți îndepărta de toate dar niciodată să nu te îndepărtezi de tulpina arborelui tău…

//

Un pom frumos in suflet mi-a răsărit

Din roadele lui cu drag am dăruit

Puternic ancorat în rădăcină

Ferește călătorul de mlaștină

Aplecă ramuri să facă posadă

În visul spre părinteasca livadă

Eu.. Rămân rezemat de-a lui tulpină…