Lanțul de rugina

In lacul de pe langa Annecy

Am oprit timpul pentru-a inspira ndelung

Din seva Raiului Ce-nconjura Cu muntii lui

Un loc sublim si un vazduh

Din vis parca desprins.

In lacul de pe langa Annecy

Imi voi dormi somnul de veci

Si in petale de nuferi imi vor acoperi

Cenusa cea din urma gri

Acolo imi voi aseza

Faptura cand eu n oi mai fi.

Cu o strangere de mana am inceput atunci trairea

Cand amandoi am suspinat

Si am dat frau liber unei simtiri

Ce pe amandoi ne a bucurat.

Cu o strangere de mana

Mi ai cuprins tot universul

Si inima si versul.

Cu o strangere de mana

Te am simtit in fiecare

Sarut.

Plouǎ cu stropi de dor şi agonie,

Iar pe pervaz se sting lacrimi de jar,

In ceața tot mai deasă se-așterne-n veșnicie

A inimii durere, un chin amar.

În foc de dor mǎ-arunc iarăși spre tine

Dar cad la nesfârșit în hăul mut,

Cu lanțuri grele sǎ urc ‘napoi spre mine

Insǎ rugina lor mǎ sfâșie adânc…

Zăresc apoi o scarǎ ce duce spre Luminǎ

Si încerc sa ma agaț c-un ultim suflu’ frânt…

Tresar apoi la valul greu de vinǎ

Si scrum se face scara, pe aripi de vânt zburând.

Ramân mereu in urmǎ , cu gândul tot la tine

Stingându- mǎ de dor , visând si suspinând,

Când anii trec cu Griul peste mine

În urma lor pustiu etern lăsând...

Ma simt atat , atat de trista

Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.

In lumea asta-n care nici El nu mai exista,

Nu mai e timp,

Eu mor in fiecare zi ce trece.

Ma simt atat, atat de parasita

De viata care - mi suradea candva

Dar care-n fiecare ceas ezita

Nu mai e timp,

Si totusi mor, eu mor in mintea mea.

Ma simt atat de coplesita

De tot si de nimic si-mi pare

Ca -s tot pe zi mai ravasita,

Nu mai e timp.

Eu iarasi mor de suparare.

Si atunci cand viata ma sugruma

Si- mi ia si ultimul respir

Nimic gandesc si  totul mi pare ,

Fara sa tip sau sa ma -nclin,

Un gol mizer si -o ngamfare

A Eului declin.

Mulțumesc, mărite Copac,
Ca ai ridicat a mea rugă spre Cerul înalt.
Mulțumesc, mărite Ocean,
Că ruga mi-ai purtat pe fiecare val.

Mulțumesc vouă, păsări,
Că ruga mi-ați slăvit în cânt divin.
Mulțumesc vouă, frunze,
Că ruga mi-ați foșnit prin aer, lin.

Mulțumesc vouă, flori,
Ce ruga mi-ați înmiresmat în culori.
Mulțumesc ție, Doamne,
Că m-ai ascultat de atâtea ori.

Mulțumesc, Mulțumesc, Sfinte Cer,
C-ai ascultat ruga noastră
Și ne -ai răspuns
Luminând cu o forță măiastră ,
Ce a dăruit Îngerului Alb
Putere divina,
Si pace si viață
Pe- aripi de Lumina…🤍

E vocea mea pe care o aud?

Atat de gol rasuna-mi gandul

De nici nu mi vine sa ascult

La cat de -ncet  șoptește-n gol

Ecoul mut.

Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul

Cand vreau sa strig si sa alung

Dorul de tine , ecou mut…

Cu pumni lovesc in trista-mi cale

Peretele din lut!

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

Gândurile mă-nconjoară și mi-e tare greu s-adorm, căci numa' ochii tăi țâi văd și m-a cuprins din nou amurgul! 

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

Și din puținul meu,ți-am dat și ție.
Și din surâsul meu ,pe tot la-m dat.
Am împărțit cu drag și bucurie
Speranțe dulci din suflet sfărâmat.

Căci, am crezut că bunătate-ai dreaptă
Și am crezut că peste tot e așa ...
Făr a clipi și cu privirea oarbă
Să-ți pui nădejdea-n oamenii ,din fața ta

Am mai crezut că tot iubind din suflet,
Forțezi furtuna să se risipească
Si că în suflet negru ,poți sădi lumina
În el s-aduci mici raze de speranță

Cine a creat cuvântul bunătate?
Și cine a-șters de mult cu el pe jos?
Ce om nebun să fi ? Câte păcate ?
Sa-l vinzi lu necuratu fără rost !

Retrospectiv ,acum, privind la tot
Încerc să înțeleg natura umană.
Sa-ți vinzi la diavol suflet fără rost?
Ce să primești pe el? Iluzii ce se sfarmă!

Poate că doar așa-i natura umană.
Să le-nțelegi pe toate-i de prisos
Și diavolul e tot cu chip de înger
Și el a decăzut din cer împărătesc.

Ce e viata
Viata e un fir de ata
Ce atarna in vazduh
Scrieti lectia de viata
Si invata sa o asculti
Ce e viata o secunta
Ai clipit si nu mai esti