ADÂNCURI

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...

    Eu singur am şoptit 
    dezlegarea porţilor albastre… 
    
    Eu singur am păşit 
    în urma ecolui paşilor mei.... 
    
    Eu singur am stârnit 
    unde verzi, nesfârşite, lacustre…
    
    Eu singur am strigat 
    neputinţa umbrei mele... 
    
    Eu singur am stârnit 
    furtuni de nisip, în mări abisale... 
    
    Eu singur am păşit 
    pe ţărmuri pustii, fără pofte carnale... 
    
    Eu singur am şoptit 
    primilor zori, primele cuvinte... 
    
    Eu singur… 

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

Nu plânge,îți promit:

Că vom trăi clipe de fericire,

Că vom alerga desculți prin rouă,

Că ne vom da din nou,

Pe topoganul tinereții

Că vom îmbrăca din nou,

Haine de sărbătoare,

Si vom defila prin lumină,

Că ne vom roti de mână cu Primăvara

Între florile fericirii,

Că sufletele vor fi descătușate,

Si vom zbura până departe,

Că ceasul va sta,

Si ne vom privi în ochi ...orcât...

.....................................................

Nu plânge,îți promit...

Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc

Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc

Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt

Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt

Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni

Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng

Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni

Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung

Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul

Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești

Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești

Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul

Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi

Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi

Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi

Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi

Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine

Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri

Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri

Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine

Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări

Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface

În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări

Nu te va mai afecta niciunul ce se preface

Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști

Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști

Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat

Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat

Prin tot ceea ce am făcut,

Niciodată nu am regretat.

Dar recent în viața-mi apăruse

Tristul gând, ce mi-l readuse.

Eu fiind din alte tărâmuri,

De-o altă părere făcut-o am

Pe singura viețate,

Care mă suporta.

Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.

Mare greșeală.

Acum e totul în zadar.

Cu speranța renașterii sufletești

Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,

Cu un singur scop, cel al mântuirii.

Promisesem o schimbare,

Pentru bine, pentru noi,

Ca să mă pot numii si eu, om.

Ea merita totul…

Eu nu…

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Oameni bezmetici, o închisoare, 

Ne ferim, ochi în ochi să privim, 

Nu mai am timp, iubire, răbdare;

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Parcă și noaptea e-un vid de tăcere, 

Nici luna nu e, așa cum o știm, 

Bântui pe străzi și simt doar durere. 

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Tristețea m-apasă, iubirea-i pierdută, 

Cu umbra de mână mă plimb clandestin, 

Lumea-i grăbită și pasărea-i mută, 

Caut un om, să stăm, să vorbim. 

Orașul respiră prin ziduri străine,

Ferestrele ard fără chip și destin,

În pași fără țintă rătăcirea mă ține, 

Caut un om, să stăm, să vorbim.

Nici timpul nu știe să-mi fie aproape,

Se scurge tăcut, fără sens, ca un mim, 

Trec peste munți, abisuri și ape, 

Căutând un om, să stăm, să vorbim.

Și poate-ntr-o clipă, aproape de margini,

Când totul în mine devine străin,

Din marea de chipuri, tăcute imagini,

Pe umăr m-or bate, să stăm, să vorbim.

Iar dacă tăcerea rămâne stăpână, 

Și pașii se pierd în același destin,

Mă-ntorc în răstimp, în lumea străbună, 

Să-i caut pe-ai mei, să stăm, să vorbim.