CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...
Poems in the same category
Noaptea
Noaptea este grea
Fără îmbrățișarea ta,
Dimineața as vrea sa mă trezesc,
In ochi să te privesc,
Buzele să ți le pot săruta,
Împreună să stăm la cafea,
Seara sa te aștept acasă,
Mă uit în continuu pe fereastră
Să ți deschid ușa sa intri in casa,
E frumos sa găsești pe cineva
Cu care sa împarți ziua și noaptea.
Treptele fericirii
Încrederea, are nevoie de dovezi
Pe care-n orice colț să le vezi,
Prin cuvintele rostite
Ce devin fapte împlinite.
Scuzele, au nevoie de o schimbare
Nu de cuvinte deșarte-n răsfățare,
Au nevoie de adevărul
Ce-ncălzește gerul.
Iubirea, are nevoie de acțiune
Și... pași mărunți cu-nțelepciune,
Prin care să-i șoptești încet
Un sentiment, mai discret.
07.09.24
Eclipsa solară
Nu cred că am avut timp să-ți spun
că ești frumoasă,frumoasă ca luna
și frumusețea ta mă orbește și acum
fata mea cu ochii verzi...
obișnuiam cândva să-ți spun a mea
să te strig noaptea "iubito"
să te sărut de noapte bună mereu
știind că doar visele ne mai despart
dar poate m-am înșelat ...
pentru că acum nu mai văd luna
și parcă și stelele au plecat cu tine
și nu te mai văd seara
și tot te visez cu mine
poate am început să visez târziu
dar cât eram cu tine nu puteam
dar îmi vedeam visul cu ochii deschiși
Mireasa
În lacul negru , tulbure , ea s-aruncă fără clipiri
O mînă simți-n creștet , cum o-mpingea în adîncimi
Zbătîndu-se necontenit , pierea cate puțin , încet, încet
Si vietățile de dedesubt , să-i fure inima din piept !
Avea să-și vadă viața toată , trecînd într-o clipită
Regrete adunate-n saci , ieșeau la suprafață
Și amăgiri, dezamăgiri , aduse de curenți degrabă
Prieteni, rude, ce alai ! se adunară-n grabă
Si demonii de dedesubt aveau sa îi surîdă ,
Se stranseră în jurul ei , jugul să il pună
De gît avea lanțuri de fier , purtîndu-le veșmînt
Povara grea îi atîrna , pe umerii săi ,plumb .
Și biata fată se zbătea, în propiul iad, necontenit
Dureri acumulate-n timp, aveau să piară negreșit
Și-atunci, în ultimul moment și suflu, ea se văzu !
În veșnicul sicriu de apă, mireasă moartă întruchipată !
Uită-mă
Uită-mă acum de tot
Ca un simplu idiot
Lasă-mă în umbr-acum
N-ai să fii iubit oricum.
Gândul meu la tine zboară
Și pe tine te-nconjoară
Dar deja nu ai de-aface
Mintea ta deja-i în pace.
Nu te mai interesez
Mintea nu ți-o mai presez,
Am rămas o idioată
Și cu mintea-npricinată.
Cioburi de inimă pe vânt purtate
Și de tine spulberate.
Mai are oare sens acum,
Să mai cânt și să mai spun
Cât de mult mi-ai însemnat
Gândul cât mi l-ai mânat.
Stau acum și mă încânt
De memorii din mormânt.
Și acum am înțeles
Că așa a fost mai des.
Te-ai jucat și te-ai distrat
Dar nu vei mai fi încântat
Când ți se va-ntoarce totul
Și se va aprinde focul.
Nu te bucura acum
Că vei plânge tu oricum.
Veriguță de nuiele
M-am împiedicat de răsăritul umbrei tale
Şi-am căzut cu palmele împreunate
Şi în genunchi, cu ochi înnourați
Intr-un instant încununați de zare
Şi transportați meandric în liant.
Acum lăstarul zămislirii
În sfânt şi laic joc perpetual
Înmugureşte-n conjugalul consimțirii
Pentru un trai platonic şi poate altu'n Rai.
Other poems by the author
NEUITARE (NETERMINATA)
De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare,
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...
Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori.
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească,
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască...
Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare,
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare,
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre,
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste...
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
TE UITA
Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii,
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe,
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe...
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață,
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară,
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...
Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini.
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...
E IAR SEPTEMBRIE
E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece,
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară...
De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic,
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace,
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...
Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină,
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină.
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă,
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!
Amintirile mele
Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:
- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!
Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.
Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?
UITARE
Mă pierd. Mă scufund în uitare.
Mă uiți. Mă tratezi ca atare.
Am plecat. Discret fără umbră.
Ai rămas. Înveșmântată în ură.
Te respir. Îți adulmec parfumul.
Fără mine. Destrămat îmi e drumul.
Pozele-s șterse. Precum frunzele moarte.
Te-am iubit. Să te uit, nu se mai poate.
Cine ești. Un zbor prea devreme.
Cine sunt. O carte fără poeme.
Gustul de măr. A fost sărutul tău.
Sunt gol. În mine acum este hău.
Mă uit. Mă scufund în uitare.
Ai fost. Pe obraz o lacrimă mare.
Te uit. Mai arunc doar o privire.
Am fost. Acum sunt doar o ieșire.